Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
atît de pe propria piele (“pielea buboasă de ieri”) ci de pe o lume bulversată, ascunsă în istoric, nestabilă, pe care cultura a aşezat un văl vinovat: sub el e faţa malformată a purităţii originare: “doar jupuind afli semnele/ tîlcul de care ţi-e teamă”. Asumarea originii, anamneza, nu se face însă fără dificultăţi expiatoare care, dacă nu recuză centrul, (aici în sens de citadinism) lasă limitelor (care nu delimitează) întreaga vibraţie. Un spirit blagian tutelează, la nivel filosofic, această abstragere din cotidianul larvar al urbei dar, la nivelul lexical, se simte angoasa bacoviană: oraşul este continua efervescenţă. Efervescenţa nu e întotdeauna act, e zgomot, fojgăială, disipare. “Mişcarea” în sat înseamnă creşterea, rodirea. De fapt, centrul, pare să se întrebe poetul, nu e întotdeauna sterp, saturat de el însuşi, un buric răsucit în propria-i umoare? Satul este nealterata uimire: “ferestrele oarbe se zgîiesc la stele/ cîinele resoarbe infernul”, sau: “oh, ce dialog al urzicilor cu stelele mincinoase/ în golurile nopţii albastre/ morţii tineri se-ntind asemenea iederei/ hipnotizaţi/ pe gardul putred de lemn...”. Dar Ion Vădan nu rămîne în vecinătatea acestor viziuni blagiene, întîlnite la majoritatea poeţilor ardeleni. în descrierea limpidă a peisajului “se strecoară” otrava: el devine un poet al crizei timpului paradisiac precum a subliniat, cu acuitate Al. Cistelecan: “...Criza acestui timp paradisiac e iminentă şi în narcoza lui se strecoară o otravă deceptivă. Memoria mai bate zadarnic Ia malurile lui, căci poetul e paralizat de cealaltă faţă a timpului - cea necruţătoare” (Quintetul de Nord-Vest, prefaţă la antologia Ierarhiile pergamentelor, Ed. Panteon, 1995). Se poate observa lesne, la Ion Vădan, o consecvenţă a stilului, de la o carte la alta, cît şi conturarea unor “teme” cu o pecete pregnantă. Dintre ele aceea a nordului atemporal cu un fond dramatic “scindat între impulsurile unui temperament teluric” (Vasile Igna) şi tentaţiile unui citadinism în care biografismul se revoltă, vizibil, sub oxidările textului cotidian, sunt o constantă. Dar această facere a versului nu este împinsă, niciodată, pînă la revoltă ci pînă la o “stare” de oboseală, faţă de scris, faţă de lehamitea zilei: “mîna se ruşinează scriind / se subţiază-n epode...”. Ion Vădan se dovedeşte, cu fiecare poem, un descriptiv dintr-o specie rară: a celor care îşi însufleţesc peisajul prin tensiunea înaltă la care îşi lucrează gravura. Căci suntem în faţa unei arte care recompune fresca sub ochii noştri, printr-o inginerie care poate “fotografia” uimirile, inefabilul, care poate re-face arabescurile unor vechi vitralii pornind doar de la o simplă acoladă. Minuţiozitatea, lucrătura în filigran fac deliciul acestei poezii care atîmă, pe alocuri, gemînd sub răsucirea virtuozităţii buclelor. Abundenţa detaliilor dă un pigment baroc poeziei dar vibraţia stampei stă în surprinderea celor mai neaştepate nuanţe: “în cana de ceai muşte eterne filigranează tăcerea”; “la baia comunală nebunul urbei desenează nuduri atavice”; “pe cîntecul oboiului spălătoreasă întinde hainele la uscat”; “plopul nervos contabilizează stelele compromise”; “în sala de mese a internatului/ un şobolan umileşte spiritul/ cu ochii lui ficşi”; “perna de catifea primind genunchii zdreliţi”, etc. Nu degeaba R.G. Ţeposu îl situează pe Ion Vădan între “sentimentalii rafinaţi” (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, 1992). Fragmentarea, pasta tare a vitraliilor din poemele lui îmbină tehnica broderiei dar şi tăietura grav incizată a gravurilor lui Albrecht Dürer. Liniile clare esenţializează desenul ca în pictura japoneză. Iar tensiunea interioară, acumulată/ concentrată pe o suprafaţă atît de mică este de forţă: “razele lunii erodează criteriile bătrîne ale dealului”; “pod de lemn/ îngrămădire de trupuri/pe care trufia trece/ dincolo...”. Un rol important în vibraţia “gravurilor” la Ion Vădan îl are prezenţa femeii. Deşi nu scrie o “poezie de dragoste” trupul femeii are în poemele sale consistenţa jarului gata oricînd să se preschimbe în vîlvătaie: “...mie teamă să nu abdic de la rigoarea secretă/ a optimismului penibil vîndut// trupul meu tînăr doreşte altce va / un dialog cu el însuşi/ cu rîsetele femeii ce spală ferestre jegoase/ 251
