Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
1995) şi în Don Jüan în provincie (Ed. Helicon, 1996) Ion Vădan şi-a “construit”, piatră cu piatră, pe ruine de istorie apocrifă şi pe amintiri din pergamente citite - sau nevăzute de nimeni - un oraş utopic. Mulaj de fantasme peste un Sătmar medieval, el pare ivit doar pentru a satisface nevoia orgolioasă a poetului de-a privi lumea dintrun punct intangibil, un turn ca un ecran fantastic: “în loggia de lemn deasupra oraşului buimăcit de somn/ scriu poeme”. Pe lespezile lui îşi plimbă el singurătatea (“poetul şi umbra/ pe dale^ de lemn”) meditînd la trecerea timpilor. în fapt, el nu este decît un oraş al provinciilor bacoviene: al ploii (“o ploaie conspirativă agasantă”) care “înmoaie nervii la maximum”, al lipsei de comunicaţie între oameni (“a comunica devine o erezie”), a “decăderii fiziologice” “conform uzanţelor” cotidiene, a clovnului care plînge, a pustiului angoasant: “starea de apatie/ pe care o îngraş ca pe un bivol somnolent/ .../ starea de apatie/ voinţa a putrezit asemenea frunzelor/ nu mai am amintiri”. însăşi întreaga “realitate” a acestui oraş se poate destrăma ca sub un diluviu bacovian, decorul său se poate “împături” ca un sul de pe celebra frescă de la Voroneţ: “un amurg palimpsest.../ ... realitatea sucombă multiplicată în derizoriu/ trişezi peisajul îl tai în felii ca o salată/ nu te împiedici în cutele memoriei lui...//în triunghiul nisipului stai/ ca un ochi obsedat/ pîndind/ fisura/ de pe oracole...”. Predomină amurgul veacului, dar aerul provinciei nu e "adormitor" pentru că “acalmia caracteristică acestui univers îl face pe poet să se întoarcă asupra-şi”, notează într-o recenzie Laurenţiu Ulici. Scrib, clovn, prinţ “vîndut/ pe cuvinte protocolare”, păpuşar, retor, poetul din aceste poeme declină în faţa noastră adevăruri eterne, face să nu se stingă ceremonia în care măştile se schimbă între noi, apropiindu-ni-1 pe celălalt care consemneazăjn pergamente numele falnice ale oraşelor. într-un astfel de ritual el pare să fi descoperit iarba fiarelor în pulberea textelor, garanţie că Marea Carte a lumii se poate reface oricînd dintr-o singură literă. Poate din Litera T a cărei sensuri nu conteneşte să le epuizeze. A scrie un jurnal al provinciei din perspectiva cărturărească (L. Ulici) nu este mai prejos pentru Ion Vădan decît a scrie un jurnal al urbei, înţeleasă, vai, prea adesea, ca o extrapolare a unui eden cultural. Interpretarea negativă a provinciei, ca “specific local”, nu numai că nu descifrează complementaritatea conexiunilor dintre cele două universuri, aparent antagonice, oraşul/satul, în edificarea unei poetici a regăsirii unităţii fiinţei, dar simplifică, voit (uneori numai pentru a menţine, artificial, în viaţă, prin perfuzii de plasmă care nu pot înlocui sîngele, cîteva ierarhii mortificate), un topos foarte productiv pentru critica literară (A se vedea viguroasa extesie a temei în proza şi poezia contemporană datorată criticului N. Oprea - Provinciile imaginare, Ed. Calende, 1993). Ion Vădan este unul dintre aceşti poeţi care ne fac să recitim altfel această relaţie oraş-sat. Nu comerţul cu imginile unor icoane angelice este predominanta acestei poezii, nu exaltarea “insulei” paradisiace a provinciei ci re-aşezarea în sine prin coborîrea în trepte, spre o obîrşie nefetişizată: “te previn prietene:/ peisajul idilic mă îngreţoşează/ nu mă duce la pîlcul de plopi pîlpîind în amurg/ nici să dau zgrunţuri de sare căprioarelor;/... /îngăduie să îmi aleg eu traseele/jocul de-a realitatea palpabilă/ starea de fascinaţie/ adevărul...”. Putem numi acest discurs poetic o nostalgie (după un concept al filosofului G. Liiceanu), un “dialog dintre rătăcire şi întoarcere” în care autorul este, simultan, personajul dar şi comentatorul său: “celălalt celălalt/ cu violenţă rîzînd în lanul de rapiţă/ paiaţă cultivîndu-şi grădina spiritului/ silogismele/ textele sacre din preajma termelor// celălalt celălalt// învinuire ce ne salvează/ tu dormi în sîngele meu cotropit de roze//... celălalt celălalt/ detaşat de orori de greşeli de iluzii/ el este îngerul negru/maestml ceremoniei finale.../ / celălalt celălalt/ ecoul unei peşteri căzînd ruinînd stalactitele/ răbdarea dureroasă deafi...”. Asistăm la o “smulgere a măştii” nu 250
