Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Revista catolică
_____s______ nici o îndoială a sechestratului: un “bazalt al încăpăţînării” pare să fie substanţa acestor “roci ale obişnuinţei” pe care este aşezat. Poza (“Încît mă şi vedeam/ o vietate căzînd, adînc, în cuşcă”) încarcerării nu prinde prea des cititorul pentru că autorul îşi retează singur revolta (“Unde întîmplarea mă condamnă,/ Unde-mi convine prizonieratul”; Locul domestic) alegînd o “voce de catifea” (Umbră şi semn) pentru un strigăt în care nu toarnă decît cenuşiul zaţului cotidian: “De ce să evadez dacă/Un alt cenuşiu mă va surprinde,/ Pe cînd doream să mă salvez/într-o ultimăîncercare, disperată?...” (Nordul mă absoarbe). Astfel că, încet încet, “prizonieratul” devine o intimitate. Aici “Nordul” nu are nimic din mirajul hiperboreean al romanticilor ci este o gaură neagră care absoarbe fiinţa: “încremenesc în mine, în afund,/ Sau imaginez nemişcata stea” (Umbră şi semn) .Astfel, poetul reuşeşte să redea solemn itate şi derizori u 1 u i, “cenuşiul zilei”,“locului domestic”, rîndurilor“de prejudecăţi” şi “învelişurilor” (Dislocare) ca şi cum s-ar înşuruba în sine. O vină (de sorginte transilvană, orfică) pare să planeze peste existenţa sa (“Şi parcă oasele mi se par/ Catarge aplecate de viscol”;De iarnă), îl face părtaş la o taină pe care o poartă printre noi fără a putea s-o destăinuie: “...Pleacă singur ori însoţit/ De buni trăgători.// De fiecare dată,/ Se întoarce mai abătut,/ Mai vinovat de tot ce-a văzut...” (Vînătorul). Discret şi delicat, poetul îşi construieşte poemul cu meticulozitatea unui artizan. Majoritatea poemelor lasă impresia unor bibelouri de cristal care nu pot fi înstrăinate, împărtăşite cu alţii. Printre ele, “vocea de catifea” a poetului pare să le însufleţească, să reinstaureze miracolul unei clipe care s-a stins. “Ca o despărţire de mine chiar”. Motivele nu diferă nici în Ţărmul himerei (1998), un spaţiu idealizat, securizant, aşezat "dincolo de bine şi rău”: “Acolo unde aş fi altul”, protejat: “Pe Ţărmul Himerei, ştiu,/Nu mă vei atinge,/Nu te apropia/Cu gînd ascuns, cu gînd viclean” (Nu te apropia). Persistă vocaţia sa de autoizolare, de înşurubare în sine (“într-o limbă închisă,/ Ca o mare ce nu comunică/ Nici într-un fel cu o altă mare”), ca şi cum contactul cu realitatea crudă i-ar altera fiinţa, l-ar pulveriza. O retractilitate din faţa lumii, din faţa anotimpului friguros (poetul preferă doar vara) face din fiecare vers un fir care se înfăşoară singur pe un ghem al sufletului, ascunzîndu-se tot mai mult. Din cînd în cînd răzbate cîte o privire peste umăr, este regretul blagian al marii treceri surprinzînd imaginea tinereţii: “Pe cînd mă vedeam un zeu,/ Nepăsător la tot ce este în jur,/ De parcă valuri mari, de azur,/ M-ar fi purtat pe coame,/ Şi creste celeste” (Contraste). Versul este alb, despuiat de orice zorzoană a metaforei, esenţializările au ceva din olimpianismul lui Hölderlin: “Iată, îţi aduc trupul meu,/ Ca o navă avariată -/ Muşcată de fulgere/ Şi încovoiată sub razele Lunii.../ Dar mai lasă-mi o parte -/ Un capăt de punte/ De unde să privesc/ Cum mă voi topi în amurg...” (Paranteză). în "marea trecere" trupul se înnobilează de răni care sínt purtate cu solemnitate sacralizată (“Răni adînci rămîn în noi,/ Pe care le vom purta o viaţă,/ Nu ne vom vindeca decît/ Atunci cînd vom trece limanul”; Cînd vom trece limanul), extincţia devine vindecare de viaţă iar scrisul o despărţire de lume, de sine însuşi: “Aceste versuri, rinduri,/ Ca o despărţire de frunze,/Ninsori şi poame coapte.../ De mersul femeii agil,/ Leneş ori perfid...// Aceste versuri, rinduri,/ Ca o despărţire de mine chiar” (Ca o despărţire). Lirica lui Grigore Scarlat nu violentează prin nimic existenţa, nu smulge nici un înveliş al fructelor vieţii, se adaugă doar ca amurgul dogoarei de peste zi. Poetul G. Scarlat a mai publicat şi nenumărate proze şi (fragmente de roman?) prin reviste, prefigurînd un jurnal liric, desigur simulat, pe fundalul anilor “realismului socialist” dar cu glisări în fabulos şi oniric. De asemenea, a realizat o carte (Dialoguri crude şi insolite) despre autoexilul lui Gh. Grigurcu la Tg. Jiu, despre necesitatea revizuirilor în literatură, provocîndu-l cu răbdătoare artă pe ilustrul critic la lungi monologuri “crude şi insolite”, despre sine şi despre alţii. * 216
