Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Revista catolică
s iniţiativa cuvintelor”, el nefiind decît ocazia de-a se manifesta a poeziei, sau ceea ce N. Stănescu numeşte a fi “moaşa” cuvintelor. Limbajul e frust, auster, “învîrtoşat”, “buimăcit”, dar mustind de naturaleţe. Şiroind de duhoarea lutului originar din care a fost smuls. Cred că prospeţimea poeziei lui D. Sălăjan, “învălmăşirea”, izul ei care ne împresoară, stă în “gestul/ Dencontrare” a limbajului faţă de realitate. O atitudine de dominare a realului prin expresia eului liric. Registrul satului nu e tipologic. Tipologice sínt elementele vegetalului (“scaiul dracului”, “lăptuca”, “bureţii”, “răchitele”, “plopul”) şi ale animalului, foarte bogat reprezentat (“iezii/ şi dragii de miei”, “buha”, “mînzul, “dihonii”, “cocostîrcii), care refac şi înscriu satul într-un scenariu cosmic exemplar. Eroul acestui “scenariu” este numai poetul. Nu la modul narcisianic, deşi cunoaşte această poză (vezi “Narcis”). Ci ca interpunere a eului în faţa realităţii înconjurătoare. Orice element (vegetal sau animalier) intensifică realitatea eului redîndu-i suveranitate, acum cînd scrie, asupra acelei clipe, illo tempore a naşterii, încărcînd-o, îmbogăţind-o. De aici conştiinţa “poverii” poeziei. Cea mai acută mişcare seismografică în scoarţa acestei lirici. De “povara” poeziei poetul are umerii aplecaţi, blagian. Nu numai de greutatea acestei poveri, cît mai ales de semnificaţiile ei viitoare. Căci poetul îşi “vede”, în momentul naşterii, existenţa. Ca şi cum şi-ar alege-o, povestindu-se: “Am să cînt de unul singur pentru toţi/ Şi sínt vestitorul care va să vie”. Aceste accente “vizionare” nu sínt însă rezultate ale căutării orfice cît ţin de structură. O structură sănătoasă, pură, labişiană. Căutările poetului converg spre alte teritorii. Acolo unde existenţa se contopeşte cu poemul. Truda orfîcă este aici însăşi materia cea mai auriferă a poemelor. Tot ce se referă la poem, poezie, poet, capătă gravitate şi semnificaţii cu valoare de aforism: “Bivolul trage povara-n mocirlă pînă la bot/Aşa e prieteni jugul poeziei pe cinste./ Cuvîntul care nu îmi vine acum în minte/ Cere-ardere-n sine. Iubire de toate. De “tot”. (Despre povara bivolului şi-a poeziei). O putere telurică mişcă verbele în acest discurs: pămîntul “se descleia”, clopotele se-aud “învrăjmăşite”, stele “năpîrlesc”, tălăngile “răzbubuie”, “deznădejdea din cai şi ropotele lor învîrtoşează lumea”. Poetul vorbeşte despre o “bolboroseală” a “vocabulelor”. Şi nu întîmplător. El îşi este sieşi chiar martor al propriei naşteri întru cuvînt. îşi este moaşa. Orînduind cleiurile unde se plămădesc cuvintele poemului. O trudă nu gratuit comparată cu răbdătorul animal care trage povara prin nămol, “pînă la bot”. Din materia zgrumţuroasă a limbii D. Sălăjan face emoţie pură. în volumul următor, Ceremonia de trecere, se acutizează, şi mai mult, tensiunile dintre cele două toposuri geografice - guvernatoare a existenţei poetului: satul naşterii - locus amoenus, cu legi morale şi ceremonii care orînduiesc viaţa (“cum e rînduiala/ în vechime”; pag. 43) şi urbea contemporană, înţeleasă ca o devălmăşie: “Iată-mă cîine surd la vînătoare/ în Capitala asta egolatră/ Totul este un cîştig şi o pierdere/... Micile meschinării interesul primează...”; “... această viermuială acest Babei” (Fereastra dinspre Nord). Fiecărui topos îi corespunde un timp propriu: unul încremenit într-un patriarhalism al culorilor şi candorii (pentru toposul satului) şi unul învîrtejit, vorace şi neiertător (pentru toposul urbei), în poemele în care cele două timpuri se 202
