Bălu, Daniela: Multiculturalitate şi identitate etnică (Satu Mare, 2008)

Multiculturalitate şi identitate etnică în Bazinul Tisei Superioare

maghiară. Numai persoanele născute înaintea celui de-al doilea război mondial au afirmat că bunicii lor vorbeau şvăbeşte, dar părinţii foarte rar, copiii necunoscând deloc acest dialect. Conchidem din această realitate că şvabii nu au mai utilizat limba lor de origine nici măcar în familie (metodele de persuasiune fiind extrem de variate, principalele instituţii ale maghiarizării fiind şcoala şi biserica romano-catolică).

Şi în prezent, în proporţie covârşitoare şvabii susţin că limba lor maternă este limba maghiară, chiar dacă naţionalitatea declarată de ei (după 1989), este cea de germani (şvabi). Chestionarele de uzanţă lingvistică întocmite vin să demonstreze că unul din criteriile majore pe baza căruia, teoretic, se poate determina apartenenţa etnică, şi anume limba, nu are un caracter imuabil, şi că etnicitatea este un proces dinamic, influenţat de factorii politicosociali.

Criteriul antroponimic, ca reper al identităţii, ne mai oferă surse informative, dar nu pe deplin edificatoare, tocmai datorită politicii de maghiarizare a numelor (sfârşitul secolului XIX- începutul secolului XX) aplicată tuturor etniilor considerate minoritare în acea epocă, inclusiv populaţiei româneşti.

1.2. Formele de manifestare a vieţii economice tradiţionale, se mai păstrează prin practicarea agriculturii (în prospere asociaţii familiale, şi evident cu mijloace modernizate, provenind deseori de la etnicii emigraţi în Germania), bunăstarea şi organizarea exemplară a gospodăriilor fiind o caracteristică păstrată până în zilele noastre (în special în satele din jurul Careiului, cele care au şi constituit prima enclavă etnică). Simbolul şvabilor sătmăreni, spicele de grâu, reflectă clar importanţa pe care agricultura a avut-o şi o are în structura vieţii economice, reprezentând implicit şi o formă bine conservată a identităţii comunitare. Este necesar a specifica, în concordanţă cu acest aspect, că principala motivaţie pentru care şvabii şi-au părăsit ţinuturile de origine (sărăcite în urma războaielor de 30 de ani purtate de Ludovic al XIV-lea şi a războaielor spaniole şi polone dc succesiune), a fost tocmai dorinţa de a poseda mult pământ, o însuşire ce caracterizează în special acest popor harnic3.

Actualmente, în structura vieţii economice, practicarea meşteşugurilor se mai întâlneşte doar sporadic, fiind în special apanajul persoanelor de vârsta a treia. Cu toate acestea, la nivelul mentalităţii colective rezistă în timp calificativul acordat şvabului, şi

3 A. .Scherhaufer 1929, p. 652.

13