Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)
I. Cercetări privind sigiliile instituţiilor locale dim sec. XVI - mijlocul sec. XIX
24 executate cu stângăcie, cu greşeli de gravare în legende. Marea majoritate a satelor, când şi-au ales simbolurile, au avut în vedere elementele specifice, caracteristicile, care să le individualizeze pe cît posibil: ocupaţii, unelte, produse agro-alimentare, animale, elemente geofizice ş.a. Cercetările întreprinse cu privire la sigiliile săteşti sunt relativ puţine în comparaţie cu celelalte categorii de sigilii. Bunăoară capitolul VI (sigilii săteşti) al bibliografiei sigilografice întocmită de M. Dogaru cuprinde doar 11 lucrări de acest gen109. S. Jakó semnala încă din 1956, în cunoscutul său studiu, necesitatea publicării grabnice a unor colecţii de reproduceri care, spre deosebire de cele anterioare, „... ar trebui să cuprindă şi peceţile orăşenilor, precum şi ale satelor“110, fără de care este imposibil studiul instituţiilor juridice şi administrative. De altfel, în amintitul studiu el citează un singur sigiliu de localitate rurală, respectiv tiparul Episcopiei Bihorului din 1475, cel mai vechi tipar sigilar sătesc de la noi, care are gravat anul confecţionării cu cifre arabe111. O caracteristică a sigiliilor săteşti din Ţara Românească şi Moldova o constituie faptul că multe dintre ele erau sigilii „împărţite“. Pentru evitarea abuzurilor şi falsurilor tiparele erau confecţionate din 3 sau 5 părţi, a treia sau a cincea fiind mânerul ori şurubul care le reunea în scopul aplicării, părţi păstrate de mai multe persoane. Prin urmare, aplicarea matricei se putea face doar cu consimţământul tuturor posesorilor, aceste tipuri de sigilii săteşti au format obiectul analizei intreprinse de către E. Vîrtosu într-un studiu cu titlul: Sigilii împărţite şi sigilii săteşti112. Sorgintea acestui tip de sigiliu trebuie căutată în mediul monahal din Orientul ortodox a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, când are loc reforma organizatorică a patriarhiei din Constantinopol. Cei patru mitropoliţi de frunte, din cadrul sinodului de 12, stăteau permanent la sediul sinodal şi validau actele emise în numele patriarhului prin aplicarea reunită a
