Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)

I. Cercetări privind sigiliile instituţiilor locale dim sec. XVI - mijlocul sec. XIX

I. CERCETĂRI PRIVIND SIGILIILE INSTITUŢIILOR LOCALE DIN SEC. XVI - MIJLOCUL SEC. XIX

Documentele sunt, incontestabil, cele mai de preţ izvoare pentru cercetarea istorică, dar valoarea acestora nu rezidă numai în informaţia conservată, ci depinde şi de anumite particularităţi externe, cum ar fi suportul, materialul de scris, caracterul scrisului, ornamentele şi, nu în ultimul rând, peceţile sau sigiliile.

Sigiliul a reprezentat de-a lungul timpului certificatul de garanţie, unanim acceptat, asupra autenticităţii şi integrităţii actelor, asupra secretului corespondenţei. „Peceţile, în special, - aprecia C. Moisil - merită o atenţie deosebită, căci ele servesc nu numai pentru verificarea autenticităţii documentelor şi pentru identificarea persoanelor care le-au emis, dar oferă, prin reprezentările lor, un material de cel mai mare preţ pentru ştiinţa heraldică, pentru genealogie şi pentru istoria costumelor, iar prin modul lor de execuţie contribuie la cunoaşterea evoluţiei gravurii în metal şi a gustului artistic.“1

Sigilografia şi heraldica sunt ştiinţe auxiliare ale istoriei, aflate într-un strâns raport de complementaritate. Se poate afirma că studiile sigilografice se bazează, în cea mai mare măsură, pe heraldică. Ca ştiinţă fiind foarte veche, aceasta din urmă are principii bine fixate şi un vocabular consacrat de mai multe veacuri. Interdependenţa acestor două ştiinţe surori este surprinsă încă de la finele secolului trecut de către P. V. Năsturel, atunci când afirmă că: „sorgintele din care se adapă arta heraldică sunt peceţile şi monedele“.2