Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)
I. Cercetări privind sigiliile instituţiilor locale dim sec. XVI - mijlocul sec. XIX
5 La fel, C. Moisil, cel care a fundamentat ştiinţific cercetarea heraldică românească, remarca una dintre caracteristicile esenţiale ale sigilografiei vechi româneşti, anume faptul că cele mai multe dintre sigilii sunt de tipul heraldic.3 Reputatul istoric şi cercetător Sigismund Jakó, într-o meritorie sinteză parţială privind sigilografia transilvăneană până în secolul al XV-lea inclusiv, sublinia chiar din primele rânduri relaţia dintre sigilografie şi heraldică, pecetea şi stema având în evul mediu cam aceeaşi semnificaţie juridică şi socială, că sigiliile, prin stemele pe care le înfăţişează, constituie grupul cel mai important din materialul heraldic privitor la Transilvania medievală.4 Aceeaşi idee este relevată şi de către heraldistul Dan Cemovodeanu, afirmând că heraldica românească este o heraldică sigilară, cele mai vechi manifestări heraldice fiind întâlnite pe sigilii atârnate sau aplicate.5 1. CADRUL GENERAL AL CERCETĂRILOR SIGILOGRAFICE ROMÂNEŞTI Sigiliile şi matricele sigilare, deşi au o strânsă legătură cu documentele, constituie izvoare istorice aparte, care trebuie puse la dispoziţia cercetării ştiinţifice. Cele mai vechi preocupări de sigilografie datează de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, având ca punct de plecare tratatul De re diplomatica, publicat în anul 1681, elaborat de Jean Mabillon în urma disputei dintre iezuiţi şi benedictini asupra autenticităţii unor acte.6 Pe lângă alte norme, se fixează de acum îîicolo reguli precise şi de sigilare a actelor, operaţiune ultimă a protocolului final (eschatocol) din punctul de vedere al formularului diplomatic. Continuatorul acestuia este Heineccius care, în 1709,
