Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
La capătul unei vieţi... 53 banii cu care îl puteai face fericit pe un tânăr talentat. Acest “ coleg” ajungea să exagereze atât de mult cu boemia, încât băcanul de la colţul străzii, de la care desigur cumpăra pe credit, a ajuns ca la sfârşitul lunii să închidă cu lanţuri capătul străzii, şi-şi pusese ucenicul să-l oprească pe acest “coleg” dacă vine, şi să nu-i dea drumul până nu scoate de la el datoriile. Când am aflat de la băcan toată povestea aceasta, am bătut la uşa atelierului, (el avea bani şi pentru a închiria un atelier !) unde l-am găsit gol puşcă, pe un frig năprasnic, iar pe perete atârna o vioară. Nici urmă de şevalet, tablouri, rame, pânze sau aşa ceva, tot ce constituia propriu-zis interiorul teatral al unui atelier. Astfel arăta acest coleg, trmis la Paris cu bursă de studii de către cazinoul din Lipótváros. Ce era să fac, l-am întrebat ce datorie are, apoi i-am achitat-o. I-am spus şi lui Schillinger să-l ajute, şi astfel, după ce a reuşit să mai răscumpere din hainele date la amanet, şi-a continuat “studiile”. Nici lui Schillinger nici mie nu ne-a înapoiat niciodată nici un crăiţar. In boemie de altfel cei mai mari sunt spaniolii. Dacă nu fuseseră toreadori la vreo coridă, nici nu erau consideraţi artişti. La ei asta era măsura talentului, deoarece şi Goya fusese odinioară toreador... în total, în acea vreme la Paris locuiau înjur de 140.000 de artişti; din aceşti 140.000 cel puţin 80.000 voiau să pască din cununa de lauri, năpădind toate pieţele şi peisajele, încât la tot pasul puteai vedea doitrei care stăteau în faţa şevaletului lucrând deseori de dimineaţă până seara, în acelaşi loc. La Versailles te primea aceaşi imagine. Pe unul dintre colegii de la Julian , l-am putut convinge că aş dori mult să vizitez fabrica de porţelanuri de la Meissen, astfel că el s-a oferit să mă conducă şi chiar să mă ajute, dacă aş dori să lucrez acolo. Meissenul m-a interesat foarte mult. Iubeam întotdeauna foarte mult lumina mată a porţelanului şi-mi închipuiam: cum ar fi dacă în locul figurilor în stil rococo şi biedermeier, aş modela statuete de porţelan, structurate pe suprafeţe netede?... Cu ajutorul prietenului meu francez, am lucrat două luni la atelierul de pictură al fabricii de porţelan din Meissen. Am învăţat şi văzut multe, care mi-au fost de folos mai târziu. Se împrimăvăra : Schillinger, pe care l-am revăzut numai cu ocazia revoluţiei sovietelor de la Budapesta din 1919, a plecat la Bruxelles unde trăiau cei mai buni în sculptură, să lucreze într-unul din ateliere. Am hotărât că primăvara este timpul să plec pentru o lunadouă la Londra, să pot colinda prin British Museum. După două zile de la
