Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
La capătul unei vieţi... 33 Aceasta se întâmpla mai ales când înainte de o astfel de gardă de onoare, eram înşiruiţi câteva zile pe Schmelz - platz şi exersam puternic marşul de paradă; deoarece flăcăul român din flancul drept era cu vreo două capete mai înalt decât mine, iar eu ca ofiţer trebuia să fac pasul tot atât de mare ca şi soldatul din spatele meu , nu de puţine ori mi s-a întâmplat să-mi crape pantalonii ! Dar plutonul cu paşii mei de pantaloni crăpaţi, înainta drept ca săgeata , asigurându-şi succesul în ritmul acelor paşi dumnezeieşti de mari, paşi pentru care pantalonii mei nu erau croiţi adecvat. In astfel de cazuri plutonierul Szentpétery, un instructor minunat, care înjura într-un hal în care numai veteranii iadului mai înjurau, nemulţumit mereu îmi spunea: “ Domnule voluntar, dumneata coşti mai mult statului, decât toată şandramaua pe care bătrânul Dumnezeu a cărat aici din murdăria aia de Germanie ( chiar atunci Wilhelm II îl primea pe Franz Josef)...” şi astea fiind spuse m-a împins mai încolo, trimiţându-mă imediat cu un soldat într-o încăpere mai dosnică din incinta gării, să-mi schimb pantalonii... După fiecare astfel de paradă, plutonierul Szentpétery promitea că va aduce un alt voluntar, deoarece - după cum spunea - abia mai existau pantaloni în magazie..., dar între timp sosea din nou câte o înălţime sau o maj estate şi reprimeam din nou postul, pentru că aşa paşi de paradă cum făceam eu , nimeni din regiment nu făcea. Plutonierul Szentpétery, după astfel de parăzi, încerca să ghicească câte un vicleşug cu care de multe ori mă ameninţa şi anume că mă va trimite la regimentul de bosniaci, ai cărui sodaţi purtau pantaloni largi şi cazarma lor se afla în apropiere de Schmelzplatz de unde soldaţi îngrozitor de înalţi, ieşeau în fiecare zi la aplicaţie, de parcă o pădure de mesteceni se grăbea spre câmpie. Dar ameninţările înspăimântătoare ale bunului meu plutonier au rămas doar vorbe goale, iar eu continuam să pustiesc pantalonii în onoarea înălţimilor şi majestăţilor. Comandantul şcolii noastre militare era un căpitan sas, foarte tolerant şi de bună intenţie, care cum a aflat că sunt pictor, m-a aşezat imediat în prima bancă , astfel că eu a trebuit să desenez pe tabla neagră toate lecţiile tactice. Nici azi nu mă prea pricep la tactică, dar armata te învaţă multe lucruri. Până şi plutonierul Szentpétery era de acest principiu, până nu i-a dat peste nas sublocotenentul Nagy. Aceasta s-a întâmplat atunci când Szentpétery şi-a pus în gând că eu trebuie să tapetez şi closetul. Asta chiar n-a reuşit, dar m-a făcut să scriu toate etichetele printre care şi blazonul cu 00, pentru că eu eram acela care aveam chemare pentm acest lucru. Le-
