Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
34 Aurel Popp am şi făcut pe toate. Atât etichetele, cât şi pe acela cu 00, iar când dimineaţa la 6 căpitanul s-a urcat la etajul întâi, unde sălăşluia compania noastră, a lăudat plutonierul pentru curăţenia şi ordinea găsită. Dar nu ştiu ce i-a venit deodată, s-a întors către Szentpétery şi l-a întrebat cine a pictat etichetele, până şi cele două zerouri de pe closet. Szentpétery a răspuns mândru cu glas ridicat: “ Herr Hauptmann melde gehorsam, der Freiwilliger Papp” (n.n. D- le Hauptmann vă raportez respectuos că voi untami Papp le-a pictat). Doamne, Dumnezeule, ce a urmat, n-am mai auzit în viaţa mea. Căpitanul a zbierat groaznic, iar Szentpétery s-a făcut atât de mic şi cafeniu ca o ciupercuţă, care de cinci minute a ieşit de sub rouă, în prima rază de soare. Ordinea în care am fost înşiruiţi s-a destrămat, cred că pentru prima oară de la existenţa Armadiei austriece... Din multele întâmplări tragicomice aş relata pe aceea care sa petrecut cu ocazia serviciului de gardă ( Hauptwache ) de la Belvedere. După cum am mai amintit, majoritatea soldaţilor regimentului erau flăcăi moţi şi români sălăjeni, care nu erau lipsiţi de spiritul umomlui. Odată plutonierul Szentpétery, întâmplător m-a desemnat drept comandant al gărzii de la Belvedere. Toate au decurs normal, deşi pe drum, pe Karlplatz m-au oprit jandarmii de două ori pe motivul că nu ordon onor la trecerea trăsurii prinţului moştenitor, care tocmai trecea prin faţa mea. M-am prefăcut că nu înţeleg, aşa că au notat numărul regimentului şi destinaţia pe care o aveam, apoi ne-au lăsat. în cele din urmă am ajuns cu multă greutate, la poarta principală a aripei drepte a castelului prinţului moştenitor, unde jandarmul Burgului, ne-a luat în primire şi ne-a dat îndrumările după care se desfăşura serviciul şi, în sfârşit mi-am învăţat ofiţerii şi soldaţii ce trebuiau să facă, atenţionându-i din nou, că aici trebuie să-l păzim pe prinţul moştenitor al Monarhiei, liniştea lui şi a familiei sale. După harta primită am împărţit garda, am poruncit ofiţerilor să-i conducă pe gardieni la punctele de gardă. Şi eu m-am dus cu ei, ca, în imensitatea aceea de clădire să le arăt direcţia în care sunt punctele de gardă. Ne-au însoţit şi jandarmii Burgului, aşa că ceilalţi soldaţi ai mei au rămas singuri în căsuţa gardienilor, unde-şi aranjau lucrurile. Când m-am întors din clădire, unde am stat cel mult zececincisprezece minute şi desigur cam tot atât au fost absenţi şi jandarmii, deja de departe auzeam înjurăturile şi blestemele nemţeşti, şi apropiindu-mă am văzut că un jandarm, tocmai încerca să smulgă din rucsacul de campanie al unuia dintre soldaţii mei un crap mare ! Hei, mâncau-ar câinii lumea asta nenorocită, ce poate fi asta ? Cum am ajuns am aflat totul. Plutonierul de
