Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
26 Aurel Popp îmbrăcat cojocul zdrenţuit şi a plecat. Eu după el. De spus n-am spus nimic deoarece eram obişnuit că tot ce făcea tata era bine. Ne-am dus direct la primăria comunei, unde prin geamul slab luminat am văzut camera birăului plină de lume. Am intrat. Tata şi-a făcut loc prin mulţime până la masă, unde amicul său stătea cu mâinile legate şi din când în când răspundea plutonierului. Cei care stăteau în jurai celui legat, mai spuneau câte un cuvânt, dar mai mult se răsteau, până erau gata-gata să tăbărască în orice moment peste plutonierul care ţinea interogatoriul. In cameră aerul era foarte îmbâcsit. Căldura înăbuşitoare din hainele aburinde se lăsa ca o ceaţă deasă, rău mirositoare. Plutonierul ţipa tot mai tare, ameninţa şi dintr-o dată îl pălmuieşte pe cel legat, care de lovitură cade pe spate trăgând după el încă un om,doi. Atunci parcă dintr-o dată tuturor 1-i s-a ridicat mâna, de parcă şiar fi pierdut minţile: s-au năpustit asupra plutonierului, care într-o clipă se tăvălea pe jos şi urla după jandarmul de afară, ca şi cum s-ar fi înecat. Ce sa întâmplat pe urmă n-am mai văzut, decât când l-au scos pe tata şi pe alţi doi oameni, morţi din camera birăului. De aceea îţi spun, bunul meu amic, că cei despre care ţi-am vorbit mai - nainte, n-au suferit nici cât o durere de burtă pentru a deveni socialişti ... Ce s-a întâmplat după asta în sat se poate imagina. Mama cu cei trei copii mici, s-a mutat din sat. In al treilea sat locuia o soră a mamei , văduvă, la care ne-am aciuat, unde am crescut cu toţii, din munci de zilier şi alte munci ocazionale. După ce mi-am terminat stagiul militar la Ladâny19, n-am avut nici un chef să mă întorc în satul în care mă sculam la fiecare răsărit de soare şi mă culcam la miezul nopţii. Aici în jungla oraşului mai uşor găseşte omul de lucra. Am trecut de mult de feciorie, când am început să cioplesc piatra.Acum îmi merge mai bine încât mă mai pot îngriji şi de mama. “ Amicul meu a devenit liniştit. Amintirile l-au încercat foarte tare şi nici vinul nu-mi mai cădea bine. Şi mai aveam multe lucruri, de rezolvat încă în acea seară, aşa că nu am insistat ca Sándor să mai rămână cu mine. Hei, ce mult aş mai fi dorit să-l întreb de una-alta şi să plâng din adâncul sufletului pe umărul lui... Că tot ce i-a făcut soarta tovarăşului şi amicului meu Bokor Sándor, mi-a făcut şi mie, dar sub o altă formă... Ne-am dat mâna cu forţă, dar în ochii noştri strălucea ceva. Aş fi vrut să povestesc multe despre călătoria în Italia. Dar să n-o ia nimeni în nume de rău, dacă am povestit mai întâi despre amicul meu şi despre tragedia lui. In acea vreme când a început exodul în America, şi aşa circulau Ladâny, localitate din Ungaria
