Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
La capătul unei vieţi... 27 oamenii peste mare, ca şi cum ar vizita satul vecin, nu era atât de important să pleci din ţară cât era să rămâi. Aici în ţară, aici ardea pământul sub talpa oamenilor şi nu în afară, unde, după cum povesteau cei ce s-au întors, acolo găseau de lucru, acolo munca este plătită şi acolo toţi sunt luaţi drept oameni... Deci, acestea sunt motivele pentru care întâmplările din viaţa lui Bokor Sándor, îşi găsesc loc înaintea drumului nostru de documentare în Italia. Noi, excursioniştii arătam destul de ciudat, dacă pe toţi cei din anul patru îi imaginam la un loc. Arătam ciudat pentru că din acei mulţi tineri doar foarte puţini purtau haine de excursionişti şi nici bagaje adecvate nu prea aveam. Cei mai mulţi erau echipaţi cu cutii de mucava, în care se afla câte o camaşă, două, pantofi, ciorapi, batistă, săpun şi periuţa de dinţi şi cu asta am înşirat totul ce puteam lua cu noi. Ei, dar aveam tinereţea, buna dispoziţie şi umorul, să nu observăm partea urâtă ci numai partea frumoasă şi bună a vieţii noastre... Bunul şi sarcasticul, dar binevoitoml nostru profesor Pasteiner Gyula, se distra cu adevarăt de purtarea noastră poznaşă. Ne cam interoga pe fiecare, şi numai după întoarcere am aflat care a fost scopul şi raţiunea interogatoriului, când nu peste mult ne-a examinat, iar întrebările examenului fuseseră identice cu cele pe care ni le-a pus în timpul călătoriei din Italia [...] Oh, Ancona. Acest sat de pescari, construit alandala, ce frumos era atunci dimineaţa ! Am pornit de unul singur pe malul mării, şi mergeam, mergeam, aşa fără nici un ţel. Marea era liniştită şi enigmatică în imensitatea ei, intinzându-se până la infinit. Departe-departe, ceva se legăna în soarele din zori, şi aveam să aflu mai târziu că era o barcă pescărească. Apoi vedeam tot mai multe pete colorate la orizont şi soarele şi-a revărsat razele peste marea întindere de apă cu valuri line, ce străluceau în verde-albăstrui şi parcă ar fi crescut din ape, deodată se legănau în faţa mea corăbiile, strălucind în culori de galben, orange, albastru şi culori tot mai minunate, corăbii ce trăgeau plasele de mărimi kilometrice. Ochii îmi scăpărau, trupul mi s-a paralizat de minunăţie, mi-am întors faţa către soare şi lăcrimam[...] în hotel mă aşteptau cu nerăbdare. Profesorul ne grăbea să mergem la micul dejun, deoarece nu peste mult ne porneşte trenul. Vrednicul nostru profesor vroia să ne prezinte monumentele şi muzeele din Siena, Perugia şi Assisi, ceea ce a şi reuşit, mai cu seamă că toţi rămâneam cu gura
