Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
16 Aurel Popp ţigani din Carei, de câte ori îmi aduc aminte de voi ... Când fiul lui Fátyol Józsi mi-a fost elev , am ascultat toate repetiţiile şi cântecele pe care ţiganii le cântau numai atunci când erau între ei şi cântau unii pentru alţii cântecele cu cele mai minunate acorduri, vai,...asta aici nu o puteam auzi, iar dacă îmi vând muzicuţa, îmi vând şi aceste amintiri . Şi când m-am săturat de fiertura de şoric de acasă şi coaja de pâine, dintr-o dată m-am hotărât că-mi voi vinde paltonul... A doua zi era o sâmbătă, stăteam acasă şi aşteptam strigătele negustorului ambulant. Şi toată ziua nu a strigat nimeni în curte, deoarece sâmbăta nu circulau ambulanţii. Ei, la asta nu m-am gândit . Duminica am mocoşit toată ziua ca şi sâmbăta. Mi-am dat seama că nu am nici o perspectivă în ale târgului. Abia am aşteptat ziua de luni. Şi când pe la ora 12 ale prânzului am fugit acasă să fac târgul, îmi scânteiau deja ochii, de abia mai vedeam. A venit ambulantul şi eu jubilam, “Aurel, imediat vei putea mânca!” Am chemat sus ambulantul şi i-am dat paltonul. Nu m-am târguit mult. In naivitatea mea îmi spuneam că săracul evreu, mi-a dat chiar mai mult decât merita acel palton de nimic. Mi-a plătit suma la care ne-am tocmit, a luat subsioară haina şi a plecat; eu am mai trebăluit una-alta,ca să nu creadă locatarii că de aceea mi-am vândut ceva, fiindcă eram silit şi apoi încet am pornit să iau masa. Dar n-am ajuns bine la poartă, când mi-am adus aminte de acea năframă scumpă de mătase a mamei. M-am întors alergând spre locuinţa noastră de la etajul întîi, şi caut năframa, şi n-o găsesc nicăieri..., Disperarea mi-a luat minţile şi n-am ştiut încotro s-o iau să-l găsesc pe ambulant, să răscumpăr năframa... Am alergat jos în stradă, am intrat în casele învecinate, apoi am aşteptat, poate iese din careva casă, dar nam văzut nici un ambulant. Aşa a dispărut ambulantul meu de parcă l-ar fi înghiţit pământul... Şi stăteam în mijlocul străzii Izabella, cu banii în buzunar, înfometat ca un câine alungat, care de zile de-a rândul n-a găsit o îmbucătură, şi n-am avut nici un chef să mă duc undeva să mănânc...In cele din urmă am plecat la ora două la Academie şi mă plimbam de colo-colo, de parcă aş fi fost îndoliat... Când la ora şase s-au terminat orele de după masă şi m-am dus la bibliotecă, vine la mine bunul meu amic Labdavzsky şi-mi spune: “Vrei să câştigi nişte bani?..” ”Cum dracu să nu vreau “ şi era cât pe aici să mă plâng de ce mi s-a întâmplat, deşi colegii mei de cameră, Labdavszky şi Balazer Gyurka, nu au putut ştii altceva despre condiţia mea
