Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Cetăţeanul
La capătul unei vieţi... 107 Când am intrat în camera în care înainte de masă a avut loc "interogatoriul", preşedintele mă aştepta singur. Ne-am salutat ca vechi cunoştinţe, după care s-a îndreptat imediat spre dulapul cu acte, pentru a-mi citi sentinţa. Sentinţă despre care a constatat cu părere de rău că este de condamnare, dar să-i permit s-o citească, să văd cât de "omenesc" a redactato. M-am aşezat fără să fiu invitat, pe vechiul meu loc, am cerut îngăduinţa să aprind o ţigară, iar apoi am aşteptat citirea sentinţei. După o scurtă introducere... acuzatul, adică eu... pe baza mărturiilor depuse... mă găsesc inacceptabil pentru exercitarea muncii de profesor, de a educa tineretul... fără drept de a primi orice pensie sau despăgubire... Astfel a trebuit să aducă sentinţa - se spunea în motivare, iar la restul nici nu am mai fost atent... îi aud vocea, să fac recurs la sentinţă, el crede că voi fi graţiat... întinde spre mine actul. "Nu-1 primesc şi nu fac nici un recurs - Mi-am luat pălăria, să ies cât mai repede din această cameră de schingiuire. Preşedintele meu nu a fost însă omul care să priceapă ce s-a petrecut în acea clipă în sufletul meu "condamnat". Pe el îl interesa numai actul, susţinând sus şi tare că în acest fel el nu poate să-mi închidă cazul, pentru că este neapărat nevoie de semnătura condamnatului, pentru a dovedi preluarea actului de condamnare. L-am liniştit că toate acestea sunt cunoscute de mine, dar cu toate acestea nu semnez nimic./ Am pornit din nou să ies. De data aceasta s-a ridicat şi m-a mgat agitat să-mi fie "milă de el" şi să semnez de luare la cunoştinţă. Aproape m-a apucat râsul. I-am privit capul blond, "frizura sa ca o perie". Intr-adevăr mi-a fost milă de el, dar nu aşa cum îşi imagina... De două mii de ani au răsunat pe muntele pleşuv Kurun- Hettin cuvintele : "...sunt fericiţi cei îndurători, căci şi lor li se va aduce îndurare..." Om sunt şi eu... Nu-mi trebuie !... Nici mie nu-mi trebuie îndurare... Când scriu aceste rânduri au trecut deja două luni de când în acea mică sală de procese m-au "legitimat". Acum am primit înştiinţarea că:
