Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Cetăţeanul
106 Aurel Popp Preşedintele se scuza : "Caz foarte grav." "Dar se poate face recurs." "Ei cu toţii sunt de bună credinţă în cazul meu, dar sunt oameni cu familie, serviciul, pâinea..." Din nou pâinea... îmi dau seama de situaţia lor - spuneam - cunosc ce am făcut şi pot să apreciez "păcatul". Iată, am spus tot şi aştept sentinţa. Din nou accentuez că nu mă simt vinovat. Dacă totuşi mă vor condamna, aşa cum am mai spus, nu voi face recurs, deoarece îl găsesc inutil. Crezul meu este: Adevărul nu are recurs. Recurs se poate face numai pentru un lucru contestat. Adevărul meu este de necontestat, dar poate fi condamnabil ! După masă la ora 5 am fost chemat pentm a mi se aduce la cunoştinţă sentinţa. Ne-am despărţit amical ca vechi cunoştinţe. Este un simţământ ciudat când omul este "interogat". Este ceva asemănător cu clătitul rufelor spălate. Dumnezeule, în cei douăzeci şi doi de ani care au trecut, de câte şi de câte ori m-am gândit la toate cele prin câte am trecut în timpul revoluţiei ! De câte ori am încercat să mă învinovăţesc şi să mă acuz. Să mă acuz, nu să mă salvez sau să mă dezvinovăţesc ! Eram liber. Nu mă influenţa nimic. Şi totuşi n-am ajuns niciodată la rezultatul după care ar trebui să mă consider vinovat. Nici nu-mi pot imagina care ar fi starea sufletească a unui "adevărat " vinovat. Eventual asemănătoare cu aceluia care "nu este vinovat", dar stă sub acuzare. La amândoi este prezentă tensiunea sufletească pentm a-şi arăta cât mai plauzibil justificările. Mestecă bine fiecare cuvânt pe care-1 spune, de sute de ori se gândeşte la conexiunile logice ale lucrurilor, situaţiilor şi în cele din urmă îşi vede firesc adevărul. Nu poate crede altceva decât ceea ce gândeşte în cele din urmă: suspendarea. Mă simţeam şi eu într-o stare sufletească asemănătoare. Eram convins că tot ce făcusem era bine. Am făcut totul bine în viaţă deoarece am acţionat întotdeauna pentm alţii, fapt pentru care acum îmi aştept sentinţa. Am făcut bine pentru că am spus totul sincer, deoarece nu viaţa este aceea care închide porţile din când în când. Viaţa este o linie dreaptă, care după concepţia oamenilor, bine sau rău trebuie parcursă ! Şi nu de aici de la o distanţă de doi paşi de lângă acea masă se poate aprecia performanţa unui suflet pe arena Vieţii ! Oh, nu. Este nevoie de o distanţă mai mare, de o tribună mai înaltă şi poate de o altă "frizură", pentm ca judecătoml să-mi poată aprecia performanţa.
