Rusu, Adrian Andrei: Gotic şi Renaştere la Vinţtu de Jos. Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII (Cluj-Napoca - Satu Mare, 1998)
Cultura materială provenită din sitularbeologic de la Vinţu de Jos
Cultura materială provenită din situl arheologic de la Vinţu de Jos Cine parcurge istoria medievală şi premodernă a Transilvaniei are şansa, de câte /a ori, de a se întâlni cu numele localităţii Vinţu de Jos (germ. Unter-Winz, Winzendorf, magh. Alvinc) (jud.Alba). Situată pe Mureş, la crucea unor drumuri care unesc, ca şi în timpuri istorice, oraşele Alba Iulia, Sebeş şi Orăştie, comuna nu mai atrage astăzi prea mult luarea aminte. Doar ajungând în ea, dacă întreabă pe un cunoscător, atunci călătorul va fi îndrumat să se orienteze spre nord, aproape de râul Mureş. în dreptul Şcolii generale "Iuliu Maniu", lângă şosea, răsare o ruină pe care, de la sătean la ghid turistic, toţi o consideră cu nedreptate a fi aceea aparţinătoare "castelului Martinuzzi". Pentru a face lumină şi, mai ales, pentru a înţelege ceea ce acest catalog se străduie să înfăţişeze, este obligatoriu să parcurgem câteva pagini de istorie. în secolul al XIII-lea, respectiv înaintea anului 1235, Vinţu de Jos intra în istoria scrisă. în anul 1248, saşii, colonizaţi pe un pământ fertil, de luncă, bine plasat la încrucişarea unor vechi şosele romane încă utile, cu albia navigabilă a celui mai mare râu transilvan, obţineau privilegii comparabile cu acelea ale oraşului Sibiu, virtuala capitală a Universităţii săseşti. Datorită stării lor materiale, apărată temeinic de documente regale, saşii şi-au ridicat câteva monumente, dintre care, cele dintâi, şi totdeauna cele mai importante, au fost bisericile. Biserica parohială, vizibilă nu departe de ruinele castelului, spre nord-est, îşi trage originea din timpurile imediat următoare dezastrului generalizat provocat de tătari la anul 1241. Alături de ea, alţi ambiţioşi ai elitei săseşti (greavii), s-au străduit să mai înceapă construcţia unui lăcaş diferit. Deşi neridicat mai mult de fundaţii, încă la sfârşijul veacului al XIII-lea, el era ales ca reper de înmormântare de către o parte însemnată a populaţiei. Abia după 1300, datorită unei danii consistente, venită de la o văduvă de greav, avem ştire că locul se destinase unei mănăstiri. Ca să o populeze au fost aleşi călugării din ordinul dominican, călugări aparţinători la marea familie a ordinelor numite cerşetoare, în constrângere de sărăcie, dar extrem de activi în ceea ce priveşte conservarea şi propagarea cuvântului Bisericii catolice. Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos îşi punea piatra de temelie în condiţii destul de insolite: era singura de acest fel care nu era situată în perimetrul unui oraş. Deşi documentele scrise tac, arheologia a arătat, fără nici un fel de dubiu, că ea, mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată numai din eforturi locale, ci la fel ca şi o instituţie şi un ansamblu comparabil cu cele mai performante înălţări asemănătoare, din Transilvania, din oraşe ca Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Sebeş, Sibiu, Sighişoara. Prezenţa unor pietre profilate care trimit către ateliere regale, prin analogii tematice şi
