Kinces, Diana: Tăşnad. Chid cultural. Istoric (Satu Mare, 2015)
Etnografie
ETNOGRAFIE Regiunea etnografică a Tăşnadului se înscrie ca parte componentă a zonei etnografice a Codrului, cu elemente etno-culturale proprii, remarcându-se şi o interferenţă cu cele caracteristice Sătmarului şi Sălajului. Pe lângă multitudinea de fapte şi fenomene comune, alături de propriile valori de civilizaţie şi cultură tradiţională, zona prezintă un număr de particularităţi cu abordări conturate sub forma unor trăsături definitorii. Civilizaţia tradiţională românească, în modalităţile complexe de manifestare: port popular, folclor, tradiţii, arhitectură, ocupaţii, s-a întrepătruns de-a lungul veacurilor cu civilizaţia şi cultura populară maghiară şi şvăbească, cu trăsăturile lor specifice dar şi cu cele de influenţă reciprocă, fapt ce conferă acestor meleaguri atribute de multi şi interculturalitate. Secole de-a rândul ocupaţia tradiţională a ţăranului a constituit-o agricultura. în ansamblul sistemelor ocupaţionale tradiţionale, cultivarea pământului, cu practicile şi tehnicile sale agrare, păstrează şi în regiunea Tăşnadului o serie de elemente reprezentative şi definitorii pentru vechile modalităţi de practicare a agriculturii. Dintre tipurile de agricultură cunoscute în zona Tăşnadului s-au practicat agricultura de câmp şi agricultura colinară, cultivându-se îndeosebi pqrumb şi grâu, dar şi floarea soarelui şi cânepă Climatul geografic specific a determinat ca printre ocupaţiile primordiale să se situeze pomicultura şi viticultura, îndeletniciri dovedite de tradiţie, dar şi de documente. Astfel, prezenţa culturii viţei de vie este menţionată documentar începând cu anul 1507 când se pomeneşte despre o donaţie de vie la Tăşnad. De asemenea, dintre pomii fructiferi erau cultivaţi peri, meri dar şi pruni. Creşterea animalelor, a cornutelor mari în special şi păstoritul au reprezentat de-a lungul timpului, pentru locuitorii din aceste zone, îndeletniciri de bază şi o sursă importantă de hrană. Păstoritul nu s-a limitat nicicând doar la un număr de tehnici de uz practic, ci a constituit un fenomen complex de cultură populară, o sumă de modalităţi de producţie obştească cu un conţinut material deosebit de bogat. Faptul că în secolul al XlX-lea mai mult de o treime din suprafaţa zonei era acoperită de păşuni şi fâneţe, reflectă pe deplin posibilităţile materiale extrem de întinse aflate la dispoziţia acestei ocupaţii. Păstoritul răspundea nu doar problemelor de alimentaţie, cei care-l exercitau realizau de fapt şi anumite meşteşuguri pentru prepararea şi prelucrarea unei game întregi de produse din materii prime de provenienţă pastorală. m Meşteşugurile reprezintă o etapă ocupaţională avansată, caracterizată prin tehnici de prelucrare a materiilor prime, a resurselor obţinute’ din natură prin intermediul ocupaţiilor
