Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale 89 aborda în continuare. Sunt două aspecte de urmărit: grupul teritorial larg, îndeobşte mai insistent urmărit, apoi românii individuali, cu forma cea mai reprezentativă (moleculă etnică) a cnezatului. Folosirea românilor alături de secui, pecenegi sau alţi auxiliari, sub forma unor ostaşi-păstori cavaleri uşori, este socotită ca împlinită de la sfârşitul secolului al XII-lea18. Dar, asemenea raporturi fuseseră deja intermediate prin formule teritoriale în care castrele arpadiene de hotar deţineau rosturi majore. Nu avem dreptul să ne imaginăm alte soluţii decât cele despre care deţinem date suficiente. Avem de-a face cu o structură funcţională majoră, din categoria castrelor regale, care a avut doar nuanţe diferite în graniţă. Or, rezultă că nu există alte sugestii în urma cărora să facem loc unor variante diferite de organizare politică (inclusiv militară) şi socială. Este apoi, poate, cazul să o reamintim că nici o etnie nestructurată (dezorganizată) nu ar fi în măsură să se reprezinte pe sine şi să fie astfel folosită printr-un contingent militar distinct. Altfel, recrutările ar fi fost, cel mult, individuale şi s-ar fi topit în celelalte unităţi ale armatei (armata comitatelor, banderiile unor demnitari etc.). Convingerea istoriografiei maghiare în legătură cu prezenţele militare româneşti provine din surse cronicăreşti multiple. Din acest motiv nu mai este nevoie să reluăm aici nici o demonstraţie. Aceasta înseamnă că aproape imediat ce apar în sursele istorice ale regatului maghiar, românii fac parte din nişte organisme (termenul nu ne place, dar îl folosim pentru a marca imprecizia legată de concreteţea lor) individualizate care au emanaţii militare particulare. Penuria de acte scrise face ca să începem să întrezărim cum arăta, la interior, societatea românilor din regat abia mult mai târziu. O serie de documente de secol XIV, ne aduc la lumină numiri ciudate, care au provocat toată disputa istoriografică mai veche. Pe câteva le vom cita în continuare. Se va vedea că ele nu sunt prea numeroase şi, oricât ne-am strădui să o facem, nu vom obţine asemenea cantităţi care să ne permită a generaliza relaţionările pentru toţi românii şi pentru toate teritoriile unde au locuit. Sunt, cu alte cuvinte, mărturii întâmplătoare, care permit totuşi grade mari de generalizare, la fel ca toate celelalte mărturii istorice de epocă. Ladislau şi Bogdan au fost cnezii cetăţii Unguraş, în 135619, dar tot acolo, în 1367, existau Olachis... iobagionibus dominis regis ad castrum Balvanus pertinentibus20. Drăgan 18 Borosy A., A Xl-XIV. századi magyar lovasságról, in Hadtörténelmi Közlemények, IX (1962), nr. 2, p. 149. Mai târziu, acelaşi autor precizează începutul sec. XIII. Vezi KMTL, p. 335; la fel Almási T., A tizenharmadik század története, Budapest, 2000, p. 98-99. 19 Doc. Valachorum, p. 132-133. Comentarii la Maria Hóiban, in voi. Relaţii românomaghiare, p. 273. 20 E. Hurmuzaki - N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, 1/2, p. 142 (în continure Hurmuzaki)-, Doc. Valachorum, p. 209.
