Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Zsigmond Jakó: Publicarea izvoareor transilvănene în ultima jumătate de veac
24 Zsigmond JAKÓ este. însă, între 35-40.000. La acest număr se mai adaugă încă 150.000 de piese provenind din perioada principatului (până la 1700) şi alte circa 1,5-2 milioane din secolul al XVIII-lea4. Nu putem să neglijăm nici materialul arhivistic - de cantitate similară - al comitatelor Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad şi cele din Banat, formând părţile Regatului Maghiar. Din această cantitate imensă de documente, câte o treime este în latină, în maghiară şi în germană. Faţă de această realitate, scrierea chirilică şi limba slavonă sunt, în continuare, percepute ca principalul purtător de informaţii privind trecutul ţării şi al naţiunii române. în perioada interbelică, toate aceste discordanţe erau atenuate deoarece specialiştii minorităţilor naţionale au continuat activitatea şi după 1918. Problemele s-au acutizat după ce, în 1949, dictatura comunistă a dizolvat societăţile ştiinţifice maghiare şi săseşti (Societatea Muzeului Ardelean, Erdélyi Múzeum-Egyesület şi Asociaţia de Studii Transilvane, Verein für siebenbürgische Landeskunde) şi a confiscat colecţiile ştiinţifice, inclusiv arhivele. Specialiştii români, familiarizaţi cu limba maghiară şi germană, au ajuns la vârste înaintate şi, unul după altul, au trecut în nefiinţă. Educarea urmaşilor în limbile minorităţilor, însă, era neglijată şi, astfel, acum, sunt suficiente degetele unei singure mâini pentru a-i număra pe acei istorici români care sunt familiarizaţi cu materialul arhivistic vechi, german şi maghiar. Această situaţie s-a format în condiţiile dictaturii, treptat, abia observabil. Efectele negative au devenit dominante nu atât în istoriografie, ci, mai mult, în arhivistică, odată cu dispariţia specialiştilor cunoscători ai limbilor izvoarelor vechi şi ai structurii istorice a Transilvaniei. în cazul istoriei, cunoaşterea limbilor izvoarelor înseamnă mult mai mult, decât stăpânirea, într-o oarecare măsură, a limbii uzuale contemporane. Istoricul şi, în special, arhivistul au obligaţia de a ordona, cerceta şi valorifica moştenirea documentară aflată în custodia lor. Astfel, ei trebuie să fie familiarizaţi cu formele arhaice ale limbii, şi mai mult, trebuie să fie informaţi asupra structurii şi activităţii instituţiilor de odinioară, care au creat aceste documente scrise. înrăutăţirea situaţiei se manifestă şi în alte aspecte. Dacă, în vremea lui Hurmuzaki şi Iorga, nici nu s-a pus problema traducerii textelor scrise în latină sau în limbile de circulaţie internaţională, în ultima jumătate de veac a devenit o practică generală în editarea textelor latine sau chiar a celor germane. Această uzanţă nouă, evident, nu ţine cont de cantitatea izvoarelor transilvane şi nici de limba lor. Astfel, necesitatea traducerilor ştiinţifice îngreunează şi mai mult povara editării, aceasta însemnând dublarea spaţiului tipografic şi creşterea cheltuielilor de publicare. Un efort însemnat ar fi 4 S. Jakó - R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971; Jakó Zs. - R. Manolescu, A latin írás története, Budapest, 1987, p. 136-137.
