Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Ioan Drăgan: Dispariţia cnezului proprietar a mijlocul scolului al XV-lea
Dispariţia cnezului proprietar 111 Stăpânirea de pământ şi supuşi, fără altă dependenţă decât cea a suveranului reprezentat prin comite, ban sau castelan reprezenta o condiţie fundamentală a stării nobiliare. O stare de facto, nu şi de jure pentru cnezii în cauză. Ea crea totuşi premisa pentru alte două ipostaze ale cnezului posesor de pământ: cea de membru în adunările obşteşti şi scaunele de judecată districtuale alături de nobili, în rândul al doilea, dar în calitate evidentă de elită a societăţii româneşti (nobiles et kenezii) şi cea de soldat ridicat în nume personal, iarăşi la fel ca nobilii. Această din urmă obligaţie pare să urce în timp către primele raporturi dintre români şi regalitatea maghiară şi se păstrează în virtutea obiceiului chiar şi în cazul cnezilor de pe domeniile ajunse pe mâini private. Un statut social ambiguu. în virtutea celor menţionate, a unei realităţi evidente, mediul românesc îi consideră pe cnezii posesionaţi egali cu nobilii. O afirmă cnezii înşişi, după cum reiese din formulami pomenit. Toate indiciile duc la constatarea faptului că, perioadă îndelungată, modul de stăpânire a pământului, raporturile sociale în societatea românească n-au suferit schimbări notabile. Cnezii şi nobilii români coexistau de multe ori în acelaşi sat, erau rude între ei şi aveau chiar pământuri în devălmăşie, prestau statului aceleaşi redevenţe după cnezatul lor. Raporturile cu obştea aservită sunt identice: „asimilarea cneazului întărit prin diplomă cu nobilul nu s-a repercutat şi asupra condiţiilor de stăpânire a satului său”10. Şi unii şi alţii aveau aceleaşi obligaţii faţă de stat, de natură cnezială, după posesiunile deţinute. Cnezii susţineau în faţa autorităţii că îşi stăpâneasc moşiile ad instar ceterorum nobilium. Constituiau împreună adunarea districtuală a nobililor şi cnezilor, formau scaunul de judecată şi se supuneau deciziilor luate acolo, după jus Valachicum sau după legea regatului. Mulţi istorici români au numit în mod eronat cnezi pe toţi posesorii unui cnezat, confundând statutul juridic al moşiei cu cel al persoanei. Din cercetările noastre a rezultat cu claritate faptul că un cnezat (kenezatus, possessio Valachalis), stăpânit după jus keneziale, putea fi atât al unui cnez tradiţional, fără acte, cât şi al unui nobil român, prin danie regală. Este evident faptul că cele două categorii ale feudalităţii româneşti (nobiles et kenezii Valachorum) sunt aparent identice în aspectele fundamentale ale statutului social, din punctul de vedere al societăţii româneşti neexistând practic nici o diferenţă. Ideea nobilităţii cnezilor, a unui statut de echivalenţă cu nobilii, a persistat în societatea românească până târziu, decenii chiar după ce raporturile juridice între categoriile sociale fuseseră limpezite. La 1528, un grup de nobilii importanţi (maiores et pociores) ai Haţegului luau partea văduvei şi orfanilor minori ai cnezului Dumitru de Cema de pe domeniul 10 R. Popa, op. cit., p. 166.
