Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Opinii
Din non despre drumul lui Thököli peste munţi 213 prisăcească drumul de pe Valea cu Calea (hidronim identic ca nume cu afluentul pârâului Sbârcioara de astăzi, din partea sudică a Măgurii Branului), astfel încât să nu mai circule negustori pe acolo'7. loan Turcu mai susţine, bazat pe unele informaţii ale localnicilor, că valea Crăpăturii era o zonă de contrabandă, pe care o foloseau localnicii în vechime97 98. Aşadar, poteci, şi chiar drumuri, au existat şi ele erau cunoscute de cei familiarizaţi cu zona. Informaţiile din izvoare referitoare la inexistenţa altor drumuri trebuie de aceea privite cu circumspecţie. In fond, pentru majoritatea călătorilor din trecut, care ne-au lăsat mărturii, pe la Bran exista un singur drum... Acest fapt, al existenţei unor poteci şi probabilitatea utilizării lor în august 1690, concordă cu alte informaţii care susţin că trupele au fost călăuzite de diverşi cunoscători ai zonei. Rolul acestor călăuze era, după opinia noastră, acela de a identifica aceste căi alternative pentru a traversa munţii şi nu acela de a “deschide” noi drumuri. Afirmaţiile tranşante ale lui Cserei şi ale altora, precum că pe acele locuri “nu călcase înainte picior de om”, sunt contrazise de alte surse, cum ar fi informaţia - foarte punctuală şi, de aceea, cu o probabilitate mai mare de a fi exactă - despre alungarea vitelor râşnovenilor din munte, din locurile pe unde au trecut trupele. Deci, existau stâne, deci, existau poteci între ele şi aşezări. Legate de aceste aspecte sunt şi descrierile asupra coborârii “dramatice” a trupelor peste munte. Analiză în paralel a izvoarelor arată o constanţa a acestor aprecieri. în opinia noastră, aceste relatări nu trebuie citite ad litteram, cel puţin dintr-o perspectiva de astăzi asupra unor descrieri montane. Considerăm că este nevoie de a clarifica acest aspect, în caz contrar, pentru o reconstituire a traseului armatei thököliene, ar trebui “căutat” în regiunea Bran - Zămeşti un sector de dificultate “extremă”. Altminteri, cu excepţia părţii superioare a văii Crăpătura99, nici pe Tămaş, nici pe Padina Lupului, potecile nu sunt atât de abrupte. Aceeaşi aprecierea au facut-o, de altfel, şi Szâdeczky, şi Rezachevici100. Pe de altă parte, este adevărat că orice drum ar fi parcurs trupele, nu era chiar o varianta de traversare obişnuită pentru acele timpuri, iar oamenii au fost probabil surprinşi şi impresionaţi de dificultăţile pe care trebuiau să le înfrunte. Noutatea terenului de deplasare va fi lăsat această impresie, transmisă poate şi contemporanilor care au lăsat mărturii scrise, dar astăzi, citirea pasajelor trebuie să ţină cont şi de realitatea geografică, cum spuneam, nu atât de “dramatică”. In fond, potecile au fost deschise pentru a se circula pe ele, deci se presupune că aveau un anumit grad de accesibilitate. Aşadar, opinăm că ar vorba despre “o impresie” (subiectivă) asupra dificultăţilor geografice (obiective). Cât despre celebrul pasaj din cronica lui Cserei, citat copios în lucrări, referitor la legatul arborilor de cozile cailor, considerăm că este tocmai un exemplu al acestei supralicitări a dificultăţilor. Prima confirmare a procedeului apare la 97 E. Hurmuzaki (red.), Documente privitoare la istoria românilor, VIII, Buc., 1894, doc. DCCXI. 98 Turcu. op. cit., p. 38-39. 99 Unde versantul este abrupt, dar sectorul nu este foarte lung, şi, în ansamblu, traseul pe această potecă nu pare a se încadra în descrieri. 100 Rezachevici, op. cit., p. 181.
