Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Aspecte ale politicii confesionale a Principatului calvin faß de români 145 superintendent dovedindu-se dependentă de păstrarea legăturilor cu mitropolia bălgrădeană. Astfel, la 1643, din 20 de protopopi câţi declara superintendentul Geleji că se aflau în toată ţara, 17 acceptaseră să semneze o declaraţie de subordonare directă faţă de episcopul maghiar, dar cu teama “de preoţii de sub ascultarea lor că nu-i vor urma”. Ceilalţi, deşi fuseseră deja confirmaţi în funcţie prin decret princiar cu condiţia să se subordoneze superintendentului, au preferat să rămână în dependenţă faţă de vlădica, chiar dacă aceasta ar fi presupus restituirea actului confirmaţional, declarând că “ei nu s-au rupt de vlădica românesc, cînd s-au dat sub protecţia Măriei Tale, căci Românii i-ar ucide cu pietrii; este liber Măria Ta să facă ce vrea cu ei, dar la aceasta ei nici acum nu se obligă”. Aflat în impas, Geleji devine mai concesiv, gândind “să las pe popa Ştefan, care din milostivirea Măriei Tale este acum vlădică, să meargă măcar o dată între cei de sub ascultarea mea, trimiţînd împreună cu el pe popa Gheorghe şi pe Molodiţ, fără de cari să nu vorbească nimic cu nimenea, şi adunînd preoţii români la fiecare protopopie să-i sfătuiască a primi condiţiunile şi articolele, căci fără ştirea şi îngăduinţa lui la nimic nu ajung, şi să le dea poruncă să nu atace pe protopopi, căci aceia sunt la un înţeles cu el. Şi îndeplinind această (însărcinare) [...] să nu mai meargă altă dată în mijlocul lor decît dacă ar fi trimis de mine”118. La 1647-1648 a avut loc o nouă răbufnire a spiritului prozelitist, în aceşti ani fiind emisă în cancelaria princiară o adevărată avalanşă de confirmări pentru cei care exercitau atribuţii de protop, ocrotirea “împotriva tulburării necuviincioase a vlădicului” fiind plătită cu ascultarea faţă de “magyar orthodoxus püspök”, fără ca această jurisdicţie să o anuleze pe cea anterioară119. Următoarea descindere în forţă a Bisericii Reformate maghiare în intimitatea Mitropoliei bălgrădene s-a petrecut abia la 1674, când întregul cler românesc a fost avertizat de principele Mihai Apafi că l-a autorizat pe superintendentul Tiszabécsi Gáspár să facă vizitaţie canonică, permiţându-i “se aibă grije de toate besearecile româneşti ceale de supt stăpânirea noastră, şi se le ocârmuiască după cunoştinţa sufletului său, îndreptând greşealele dintr’însele”120. Se pare că episcopul maghiar a uzat de această permisiune cu prea mult zel, un an mai târziu principele fiind nevoit să poruncească “cu străjnicie tuturor de ori ce stare şi vrednicie, ca Bisericile răsăritene, Popii şi Protopopii să nu se smulgă de cătră Scaunul Episcopilor răsăriteni de acum, şi de cei viitori”121. Ultima intervenţie, căreia însă nu-i cunoaştem exact conţinutul, a avut loc în 1678-1679, printre alte necazuri pricinuite atunci mitropolitului Sava Brancovici de superintendentul Mihai Topheus numărându-se şi acela că “şi unele eparhii le desfâcură de sub jurisdicţia mitropolitană”122. 118 Scrisoarea către principe din 4 martie 1643, ibidem, p. 221-222. '19 Vezi Anexele III-VI. 120 Vezi Anexa XV. 121 Vezi Anexa XVI. "2 S. Dragomir, Fragmente din cronica sirbească a lui George Brancovici. în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, II (1923), p. 61.
