Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
începuturile familiei Hunedoreştilor 219 interpretare, dania principalei lor moşii ar fi trebuit să glăsuiască la fel ca multe altele contemporane ei, aproximativ în termenii următori: “se dăruieşte lui Voicu de X sau din Y, posesiunea Hunedoara”. Lipsa de precizie a daniei din 1409 a lăsat problema originii familiei enigmatică. S-a adăugat apoi şi faptul că localitatea Hunedoara fusese, înainte vreme, capitală de comitat şi posibilă rezidenţă de castelan regal, iar datorită acestui fapt, nimeni nu se poate simţi îndreptăţit să afirme fără oarecari riscuri, că tot acolo a existat un cnezat în fruntea căruia ar fi stat strămoşii ori tocmai cei donaţi în 1409. Dacă Voicu şi ai lui fuseseră originari chiar din localitate, este foarte îndoielnic că au fost şi cnezii locului. Nici o condiţie socială prea obscură nu pare însă potrivită pentru ei. Selecţia socială opera în rândurile celor care aspirau să intre în serviciul direct al regelui ori al principalilor săi colaboratori. Ar fi fost mai uşor de acceptat această idee, dacă ar fi fost vorba despre un singur personaj. Or, Voicu nu era singur, ci doar unul din membrii unei familii. Familia trebuie să fi avut, înainte de 1409, o rezidenţă în interiorul regatului, fără ca ea să fi fost, în mod necesar, în comitatul Hunedoarei. Mult mai târziu, în anul 1447, un document autentic, afirmă că Hunedoreştii erau fraţi copărtaşi cu cnezii din Cinciş. Din păcate, indiviziunea putea rezulta şi numai în urma daniei regale din 1409, fiind provocată de o stare anterioară a moşiei, care privea părţi de pădure, păşuni ori ape nehotăm icite, nu neapărat o înrudire a stăpânilor care erau ori puteau fi schimbători. Un lucru încă trebuie subliniat, peste care s-a trecut destul de uşor, anume similitudinea de nume masculine care apar la cincişeni în aceeaşi succesiune, la fel ca la Hunedoreşti (Şerbu, Voicu, Ladislau), din care primele două sunt de circulaţie relativ restrânsă. Această paralelă onomastică merită a fi folosită pentru a sugera originea locală a Hunedoreştilor. Căci, dacă ar fi venit din Ţara Românească, ar fi fost cu totul improbabil ca numele lor să prezinte asemenea caracteristici, respectiv o atât de mare apropiere cu numele unei familii în preajma căreia s-ar fi aşezat. Desigur, se mai poate avea în vedere şi posibilitatea ca viitorii Hunedoreşti ar fi venit de undeva împreună cu viitorii Cincişeni, rudele lor. Dacă venirea lor din Muntenia sa produs totuşi, aşa cum susţin anumite izvoare cronistice, atunci momentul trebuie coborât probabil către anul 1300, adică înainte ca onomastica comună să se fi răspândit şi aplicat. Instalarea oficială a lui Voicu, cu ai săi, la Hunedoara, în asemenea termeni, incerţi, a dat frâu liber fanteziei în capitolul privitor la posibilele lor rădăcini. Lucrurile privitoare la această problemă s-au încurcat şi mai mult în paginile cronisticii de la curtea regelui Matia. Cum a demonstrat-o foarte de curând Pál Engel, deja în a doua jumătate a secolului al XV-lea, fuseseră uitate ori greşit rememorate, date istorice care priveau biografia lui loan de Hunedoara. Dar, fiind încă destul de aproape de începuturile strămoşilor regelui, ni se pare totuşi că una dintre legendele care circulau pe seama lui loan de Hunedoara să fi fost adevărată ori să fi avut un sâmbure de adevăr. Reamintim că era vorba despre două sugestii:
