Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Recenzii
Recenzii 177 corespunde aproape întru-totul cu numărul satelor existente. Fenomenul este socotit un produs de colonizare specifică. Nu se poate formula un punct de vedere definitiv, pentru că nu sunt puse la punct o serie de culegeri de surse, din care sunt de citat cele documentare, arheologice şi lingvistice. Scrierea volumului se justifică, - ca de altfel şi la alte subiecte controversate ori cu documentaţie incompletă, - pentru evaluarea etapei atinse. La concluzii (p. 135-157), Kristó Gyula reia o seamă din remarcile formulate în capitolele anterioare. Fără să ne repetăm, vom remarca construcţia istorică potrivit căreia, în secolul al XII-lea, deplasarea celor mai multe grupuri de secui către hotarele de est ale regatului s-a făcut deopotrivă din voinţa regalităţii cât şi a lor. Acest interes este explicat prin existenţa pământurilor şi o mai bună garanţie a libertăţilor sociale. Cei rămaşi în vest sau topit treptat în structurile comune. în mişcarea către est secuii au antrenat cu ei şi pe unii unguri, slavi ori alte etnii. Deşi maghiarizaţi, au păstrat conştiinţa separaţiei lor, invocând originea hunică, iar cei direct coborâţi din secuii originari, respectiv cei din Tileagd şi apoi Odorhei, au conservat şi scrierea runică. Individualitatea secuilor a rezultat din spiritul libertăţii, etnicul aparte, funcţia de grăniceri transilvani şi organizarea socială în obşti. Cu timpul, numele de secui s-a echivalat şi cu o stare de om liber, stare în care au fost incluşi şi unguri, slavi, germani "şi se pare chiar români" (p. 150). Comunitatea lor nu a fost complet ermetică, ci a permis pătrunderi din afară. Prezenţa masivă a bisericilor reflectă putemicile pătrunderi alogene în rândurile secuilor. Kristó estimează că în jurul anului 1330 erau circa 24-28.000 de secui sau elemente maghiare puse sub numele de secui. Iar concluzia finală este aceea că fără originea turcă nu ar fi fost niciodată secui, iar fără originea maghiară, de asemenea nu ar fi fost astăzi secui. încheierile autorului sunt de natură să stîmească multe reacţii în rândurile contemporanilor. El şi le-a asumat, considerând că îşi face meseria de istoric, mai presus de orice. Subiectul tratat, deşi atît de adînc racordat realităţilor istorice din Transilvania, nu are nici un fel de trimiteri către o bibliografie românească. Cauzele sunt duble: implicarea autorilor români a fost considerată neesenţială ori autorul însuşi nu a avut acces la lucrările româneşti. Ambele variante cauzale ni se par a fi reale, repetând - a câta oară ? - paralelismul istoriografie, dar şi slaba competitivitate a medievisticii româneşti din Transilvania. Adrian Andrei Rusu Arheologia Medievală. I. Reşiţa, 1996, 212 p. în noiembrie 1995, la Cluj-Napoca s-au pus bazele Asociaţiei Arheologilor Medievişti din România (AAMR). Aceasta a fost concepută ca o organizaţie profesională de nivel naţional. Scopul AAMR este promovarea cercetării, susţinerea, formarea şi perfecţionarea specialiştilor în domeniul cercetărilor arheologice privind epoca medievală. Dacă celelalte istoriografii de pe continent aveau, încă de prin anii '70, în domeniul medievisticii, şi o publicaţie de arheologie medievală (Anglia - Medieval Archaeology, Franţa - Archéologie Médiévale, Germania - Zeitschrift fur Archaolgie des Mittelalters, Italia - Arheologia medievale, Cehia şi Slovacia - Archaeologia Historica), iată că a sosit şi rândul istoriografiei româneşti să aibă o astfel de lucrare de specialitate. Primul număr al acestui periodic, intitulat Arheologia Medievală şi realizat în condiţii grafice de o bună calitate, a apărut în anul 1996, la Editura Banatica din Reşiţa, sub îngrijirea Consiliului Ştiinţific al Asociaţiei Arheologilor Medievişti din România.
