Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Recenzii
176 Recenzii au fost grupaţi pe neamuri, apoi, în secolele XV-XVI, organizarea lor se defineşte în funcţie de scaunul în care locuiesc. Kristó schiţează caracterul comunităţilor secuieşti din Transilvania. El socoteşte că toţi secuii au pornit de la o bază socio-politică comună, care sa degradat şi pierdut în alte părţi decît în Transilvania. Transferul secuilor, în etape, spre estul Transilvaniei, nu mai are nici un fel de ândoieli. Din punct de vedere arheologic, singura lucrare utilă pentru cercetare este repertoriul arheologic realizat de Benkö Elek pentru fostul scaun Cristur. Mărturisim că suntem de acord că unele lucrări de interpretare arheologică (dar fără date arheologice serioase), aparţinătoare unor cercetători maghiari ardeleni, din generaţiile mai vechi, nu merită a fi luate în serios. Comentând faptul că Benkö susţine că la Cristur exista în secolele XI- XII o locuire destul de consistentă, a populaţiei maghiare comune, Kristó vine cu o observaţie de bun simţ, dobândită din încercarea de a discerne corect datul arheologic al secolelor respective, observaţie potrivit căreia ar fi destul de hazardată atribuirea etnică pe bază de elemente arheologice. De la tentativa neizbutită de atribuire etnică a aşa-numitei culturi Bjelo-Brdo, ar fi imposibil de stabilit cu certitudine cine locuia într-un anume teritoriu lipsit de informaţii documentare scrise. Acelaşi Benkö sublimase că venirea secuilor s-a produs la turnura secolelor XII-XIII ori la începutul secolului al XlII-lea, luau dedus numai prin mărirea numărului de aşezări, nicidecum prin sesizarea unei culturi materiale sau a unor rituri de înmormîntare "specifice" secuilor. Tot în acelaşi segment al volumul se mai aminteşte că pe baze toponomastice, în zona Treiscaune trebuie să fi existat o serioasă populaţie slavă. Urmele acesteia nu sunt însă semnalate decît prin texte contradictorii, ajunse la cunoştinţa istoriografiei maghiare prin pana lui Székely Zoltán. Acesta vorbea, în 1971, de prezenţe ale culturii Dridu, în Secuime. Pe baza unor elemente de hamaşament şi arme, foarte puţine de altfel, Kristó admite că în secolele X-XI ar fi fost prezente în Treiscaune, cel mult grupe mici de auxiliari maghiari, între care puteau fi şi secui. în legătură cu cimitirele de sub unele biserici romanice din nordul Universităţii săseşti, interpretarea (p.93 şi urm) ar trebui să ţină seama de observaţiile foarte noi, care privesc orizontul de morminte cu nişă la cap, tipuri de morminte care trădează nu o anterioară locuire secuiască, ci una germană timpurie (sec.XII). Kristó remarcă contradicţia dintre Bóna István şi Benkö, în ceea ce priveşte cronologia deplasării secuilor spre estul Transilvaniei. Dacă primul susţine că secuii au plecat de pe Tîmave la mijlocul secolului al XII- lea, odată cu colonizarea saşilor, celălalt constată că aportul de populaţie şi mărirea numărului de sate, explicat ca urmare a venirii secuilor, s-a produs mai tîrziu, la sfirşitul secolului al XII-lea, eventual chiar la începutul secolului al XlII-lea. El este de părere că secuii au plecat din Sebeş abia după 1224, iar saşii s-a aşezat iniţial doar în partea de sud, abia mai tîrziu instalându-se şi spre nord şi vest de zona Sibiului. Următoarea analiză se face în urma scrierilor lui Székely Z., care, pe baza cimitirelor de la Zăbala şi Peteni, susţinuse că ar fi fost vorba despre maghiari de secol XII, aşezaţi acolo înaintea secuilor. Bóna a adus deja corecţii privind cronologia, anume urcând-o pînă la 1241, iar prin aceasta a făcut posibilă socotirea cimitirelor ca secuieşti. Din nou, Kristó solicită arheologilor să definească elementul slav, citând şi opinia antropoloagei K. Hoffman Zsuzsanna, potrivit căreia, eşantionul masculin analizat de la Zăbala, are legături cu slavii (p. 104). Prezenţa unor oase de animale, lipsa bisericilor şi inventarul bogat, îndeamnă pe autor să presupună inclusiv prezenţa unor păgâni ori slab creştinaţi, care nu sunt, în mod obligatoriu secui. Faptul că în Secuime nu se găsesc toponime de origine turcă, nu înseamnă că secuii nu ar fi avut această origine. Dacă tdponimele sunt de origine maghiară, nu înseamnă automat că, de la început, secuii au vorbit ungureşte (p. 116). Toate datele indică faptul că secuii nu sunt autohtoni ai Transilvaniei, ci venetici. Remarcă numărul impresionant de biserici construite în Secuime în prima jumătate a secolului al XIV-lea, număr care
