Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
‘Regnum Transilvanum 129 instanţe spirituale a lumii creştine, este uşor de înţeles de ce ultimii săi ani au reprezentat, pentru Ladislau Cumanul, mai degrabă o perioadă de exil în interiorul propriei ţări decât o domnie în adevăratul înţeles al cuvântului. Regele a petrecut, între 1288 şi 1290, lungi perioade de timp în Transilvania sau în vecinătatea acesteia, sperând probabil în obţinerea unui sprijin din Răsărit; a fost, în cele dm urmă, asasinat la Cheresig, în ziua de 10 Iulie 1290, de către şefii cumani Arbuz şi Terţul, poate şi cu o anumită participare a românilor56. Aceşti ultimi ani ai domniei lui Ladislau Cumanul au coincis, de fapt, cu dobândirea de către voievodatul transilvan, aflat sub conducerea lui Roland Borsa, a unei largi autonomii interne. Dacă până prin 1287-1288 membru clanului Borsa se număraseră printre susţinătorii regelui (datorită contribuţiei sale la obţinerea victoriei de la Hood, Roland Borsa fusese răsplătit, în 1282, cu demnitatea de voievod al Transilvaniei57), după ce Biserica şi-a reluat ofensiva împotriva regelui ei au trecut în mod deschis în tabăra adversarilor acestuia. In consecinţă, regele Ladislau a căutat să desfăşoare, începând de acum, o politică de limitare a autorităţii voievodale, care se consolidase îngrijorător în anii anteriori. Pentru a-şi crea susţinători, el a luat o întreagă serie de măsuri în favoarea episcopiei Transilvaniei, a unor nobili din acestă provincie58 sau a secuilor de pe Arieş59. în toamna anului 1289, doi dintre fiii comitelui Mihail, fiul lui Ubul - adversar înverşunat al clanului Borsa - au fost numiţi comandanţi ai armatelor comitatelor Sătmar, Zabouch şi Bereg60, iar în primăvara anului următor li s-au făcut donaţii importante, printre care se număra şi cetatea regală Dăbâca61. De asemenea, cetăţenii din Dej au obţinut, la 21 mai 1290 scutirea de judecata şi găzduirea voievodului Transilvaniei62, care nu era altul decât Roland Borsa. Asemenea măsuri veneau însă prea târziu, şi erau, dealtfel, îndreptate într-o direcţie greşită. în Transilvania fuseseră deja constituite structurile unei autonomii instituţionale care, aşa cum vom vedea, funcţionau independent de voinţa voievodului Rolandoc. Ultimul rege arpadian, Andrei al IlI-lea (1290-1301), promotor al unei politici de cooperare cu stările privilegiate, a încercat, încă din primele luni ale domniei sale, să recupereze terenul pierdut de puterea centrală în timpul predecesorului său. Prezent în Transilvania în martie 1291, el a prezidat o adunare a stărilor privilegiate ale provinciei, convocate în scopul ’’reformării stării lor”63, însăşi structura acestei congregaţii generale, la care erau reprezentaţi ’’toţi nobilii, saşii, secuii şi românii din părţile Transilvaniei” (universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis in partibus Transilvanis), constituia un indiciu al transformărilor 56 Cronica de la Ipatiev menţionează participarea românilor la asasinarea regelui. Cf. A. Decei, Românii din veacul al IX-lea până în veacul al XlII-lea în lumina izvoarelor armeneşti, în ’ 'Anuarul Institului de Istorie Naţională”, Cluj, VII, 1936-1938, Bucureşti, 1939, p. 110. 57 Prima sa menţionare în această calitate la 19 Mai 1282. DIR, C, XHI/II, doc. 271, p. 240-241. 58 DIR, C, xm/n, p. 306-310. 59 Ibidem, doc. 354, p. 312-314. 60 Ibidem, doc. 357, p. 315. 61 Ibidem, doc. 358, p. 315-316. 6~ Ibidem, doc. 359, p. 316. 63 Ibidem, doc. 403, p. 369.
