Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
78 Ioan-Aurel Pop atât de diferite din această parte de est a regatului18. Astfel, la 20 iunie 1366, suveranul întărea saşilor din cele şapte scaune diploma privilegială a regelui Carol Robert din 25 mai 1317, care, la rândul ei, confirma Bula de Aur a saşilor din 122419. In acealşi an, între lunile mai şi august, Ludovic 1 acordă şi confirmă privilegii unor oraşe importante, locuite în mare măsură tot de germani, dar situate în afara “Pământului Crăiesc”: Dej, Ocna Dejului, Cluj, Bistriţa20. In luna iulie, tot în 1366, regele încuviinţează şi încurajează orice danie de moşie pe seama bisericii episcopiei Transilvaniei (episcopia romano-catolică de Alba lulia) şi întăreşte capitlului albens “districtul ţării Abrud” (districtus terre Obrugh), împreună cu Zlatna şi satele aflate acolo21. în plus faţă de toate acestea şi mai important decât toate, regele dădea, la 28 iunie 1366, amintita diplomă în favoarea nobilimii, act care întărea drepturi vechi, identice cu ale nobilimii regatului, dar şi particulariza la nivelul Transilvaniei statutul acestei nobilimi provinciale care trăia între români. Dintre toţi factorii de decizie ai Transilvaniei, nobilimea era cel mai de seamă, de aceea s-a şi insistat asupra lui. Privilegierea nobilimii s-a făcut însă în detrimentul românilor. Cum s-a observat, acest act regal aduce prima discriminare legală, după criteriul etnic, referitoare la români, cunoscută în istoria Transilvaniei22. De ce erau românii supuşi unei represiuni legalizate, care păstra cu stângăcie aparenţa justiţiei? De ce clasa lor superioară era, în mare măsură, egalizată cu oamenii comuni? De ce românii, în bloc, erau numiţi “făcători de rele” sau “rebeli”? “Rebeli” erau, desigur, cei din principatele extracarpatice, în care, încă din prima parte a secolului XIII, unii suverani ungari au încercat să-şi impună dominaţia şi leau numit avant la lettre “ţări ale noastre”; dar, mai ales după 1300, aceste “ţări” s-au emancipat de sub dominaţia ungară prin răzvrătiri armate succesive. Astfel, românii din afara arcului Carpaţilor au ajuns să fie consideraţi de timpuriu ca inamici ai coroanei ungare. în plus, la aceste acte de rebeliune contra Ungariei, organizate la sud şi la est de Carpaţi, şi-au adus contribuţia în mod neîndoios şi românii cuprinşi în Regatul Ungariei, mai ales cei din Făgăraş (Ţara Oltului), prin gruparea lui Negru Vodă sau Radu Negru şi cei din Maramureş, prin voievodul Bogdan de Cuhea şi oamenii săi. Aceşti români, care aveau state incipiente proprii (ducate-voievodate, cnezate-judecii) în Transilvania şi Maramureş la venirea ungurilor, au păstrat amintirea unei vieţi statale proprii şi s-au răzvrătit adesea pe plan local pentru reînvierea unei astfel de vieţi. Cel mai cunoscut şi documentat sub aspectul izvoarelor este cazul lui Bogdan din Maramureş, “infidel notoriu” al regelui vreme de cca, 20 de ani (1342-1363), “infidel” care şi-a mutat apoi răzvrătirea în Moldova. 18 Faptul este relevat corect de Francisc Pali (în Istoria României (tratat), voi. II, Bucureşti, [1962], p. 274) şi nu vine în contradicţie, cum s-a sugerat, cu interpretarea Mariéi Hóiban. '9DRH,C, voi. XIII, p. 148-151. 20 Ibidem, p. 133-134, 137-139, 142-144,231-233. 21 Ibidem, p. 177-178, 179-181. 22 Şerban Papacostea, op. cit., p. 88.
