Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale 79 însă aceste rebeliuni armate erau rare şi greu de organizat. Ele nu au izbutit niciodată în Transilvania, ci numai la sud şi est de munţi, unde aparatul represiv al Ungariei era ca şi inexistent şi unde sprijinul întregii populaţii locale era asigurat. Totuşi, acestea nu erau motive pentru ca românii transilvăneni să fie numiţi “hoţi”, “tâlhari”, iar explicaţia pomenită a unora că românii furau fiindcă erau înapoiaţi şi veneau tocmai atunci din necivilizaţii Balcani este fantezistă şi nu are nici un suport documentar. Tot izvoarele veacurilor XIII şi XIV lămuresc problema. Primele astfel de izvoare referitoare la români amintesc un popor supus prin cucerire noilor stăpâni şi apăsat de obligaţii, amintesc indivizi şi grupuri cărora li se răpesc în chip constant drepturi şi bunuri, mai ales pământuri23. Reacţia celor astfel păgubiţi nu a întârziat să apară şi a fost una firească pentru acele vremuri: recuperarea pe orice cale a bunurilor răpite şi redobândirea drepturilor anulate. Spre deosebire de toate stările Transilvaniei - de nobilime, de saşi şi secui - care-şi datorau statutul, averea, pământutul etc. daniilor generoase ale regilor Ungariei, faţă de care aveau de ce să arate recunoştinţă, românii nu numai că nu datorau nimic acelor suverani, dar erau şi se simţeau frustraţi tocmai de politica regală dusă în detrimentul lor. Sub Angevini, procesul de uniformizare juridică a regatului, a structurilor sale atât de eterogene, tendinţa nobilimii de a ieşi din indiviziunea clanurilor şi de a stăpâni prin lege individual pământurile, rigoarea obligaţiilor feudale ale şerbilor, campania de extindere forţată a credinţei catolice şi altele au avut un impact negativ asupra românilor, asupra societăţii lor tradiţionale, determinându-i pe mulţi dintre ei să reziste în faţa asalturilor schimbării. Astfel, românii numiţi generic “făcători de rele” erau în mare măsură, din punctul lor de vedere, justiţiari, recuperatori ai bunurilor răpite, erau aceia care aplicau dreptatea refuzată lor. Cu alte cuvinte, actul din 28 iunie 1366 consemnează indirect o “rezistenţă surdă” la schimbările pe care voiau să le impună nobilii faţă de regimul anterior al românilor24. Privilegiul din 28 iunie 1366 a fost pus în legătură cu alte două acte contemporane, al căror conţinut poate fi raportat la români. Primul s-a transmis printr-un document emis de Sigismund de Luxemburg la 2 decembrie 1428, care confirmă o mai veche măsură, luată probabil în 1366, la cererea franciscanilor, de către Ludovic I. Acolo se stipulează că “în toată provincia sau în tot districtul Sebeş [Caransebeş], nimeni altul să nu poată deţine sau păstra posesiuni, în nume nobiliar sau în nume cnezial, decât numai adevăratul catolic şi care urmează întocmai credinţa pe care o ţine şi o mărturiseşte biserica romană”25. Cu alte cuvinte, într-un mare district românesc din Banat, regele Ludovic I a condiţionat stăpânirea pământului de către nobili şi cnezi de apartenenţa acestora la catolicism. Un alt act 23 loan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele X1ITXIV (origine, statut, evoluţie), în voi. “Nobilimea românească din Transilvania..", p. 38-42. 24 Maria Hóiban, op. cit., p. 253. 25 DRH, C, voi. XIII, p. 2.
