Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale 75 “anume”13. Ca adjectiv, cuvântul specialis, -e, înseamnă cel mai adesea “anume”. Signanter are sensul de “mai precis”, “în mod clar”, “în chip distinct”, “anume”. Cum se vede, sinonimia dintre cei doi termeni este aproximativă, dar este evidentă, în ciuda unor nuanţe. Totuşi, preferăm pentru specialiter “mai ales”, iar pentru signanter “mai precis” sau “anume”, deoarece sensul ultimului termen este de a-i numi pe “răufăcători” cu apelativul lor etnic. Evident, traducerea, în sens literal, poate urma oricare din căile indicate, fiindcă toate se potrivesc, dar din punct de vedere al conţinutului istoric al textului este clar că “făcătorii de rele” avuţi în vedere în document şi reclamaţi de nobilime regelui erau românii diete terre, adică românii din Transilvania. Cu alte cuvinte, nobilimea transilvăneană ca stare (grup politic privilegiat) se află faţă în faţă cu românii, care au avut şi ei tendinţa să se manifeste ca asemenea grup, ca entitate distinctă, după modelul corporatist din epocă. Totuşi, toate clauzele actului din 28 iunie 1366 sunt în favoarea nobilimii, în ciuda încercării palide de a păstra unele aparenţe. Pentru îndeplinirea doleanţelor nobilimii, se introduce o procedură sumară contra răufăcătorilor, “mai precis români”. Dovedirea lor se făcea printr-un număr fix de oameni de un rang cu ei - 7 dacă erau prinşi asupra faptului şi 50 dacă nu - după care erau ucişi în chip legal; este un fel de scoatere din lege a acestor “răufăcători... mai precis români”14. Aparent, o anumită echitate se păstrează, fiindcă şi nobilii sunt posibili inculpaţi şi fiindcă dovada se poate face şi cu martori români. însă echivalarea mărturiilor este tendenţioasă. Conform acestui document şi multor altor surse, în epocă, în Transilvania, se aflau în oarecare concurenţă neloială şi interferenţă două structuri sociale distincte: una adusă de statul ungar dinspre vest şi formată din nobili şi şerbi (iobagi) şi alta locală românească, de influenţă bizantino-slavă, formată din cnezi şi români de rând. Natural, românii de rând, deveniţi treptat iobagi, au fost asimilaţi acestora în faţa legii, pe când cnezii, adică elita feudală a românilor, nu mai erau asimilaţi nobilimii, decât dacă îndeplineau anumite condiţii. Condiţia pusă la 28 iunie 1366 era ca cnezul să fie “întărit cu scrisoarea noastră regală în cnezatul său”, adică să fi obţinut de la suveran o scrisoare de danie pentru ceea ce el şi înaintaşii săi stăpâneau din vechime. Obţinerea unei astfel de “scrisori regale” era pentru foarte mulţi cnezi aproape imposibilă. De aceea, echivalarea la judecată a cnezului posesor de diplomă cu nobilul nu este un favor regesc pentru cnezi, ci o severă restricţie. Faptul introduce în mod clar o discriminare între cnezi şi între cnezi şi nobili, deoarece din punctul de vedere intern al societăţii româneşti toţi cnezii aveau acelaşi statut de stăpâni. Prin această prevedere, elita românească oficial recunoscută în faţa instanţelor de judecată era drastic redusă numeric, pe de o parte şi, în această formă redusă, era pe cale de a fi topită în corpul nobilimii, pe de altă parte. 13 Glosar de termeni şi expresii din documentele latine privind istoria medie a României, [Cluj], f.a., p. 178. 14 Maria Hóiban, op. cit., p. 249.
