Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
22 Adrian A. Rusu bisericii satului supuşilor săi. Chiar şi bisericile româneşti au fost considerate părţi componente ale averii stăpânite. Aşa se explică de ce, nobilii din familia Bethlen au reclamat distrugerea de către saşi a unei biserici româneşti aflată pe pământul lor, celor mai importante foruri notariale ale Transilvaniei37, sau faptul că la 1494, Ladislau Jakes, consemnându-şi averea, afirma că stăpânea a opta parte din biserica din Corund, cu cimitirul, a patra parte din biserica din Moigrad, a opta parte din biserica de lemn de la Năprad, cu cimitr, a patra parte din biseica de la Şoimuş, cu cimitir şi a opta parte din biserica de la Someş-Odorhei, cu cimitirul38. Nu a fost, nici pe departe, o situaţie specifică secolului al XV-lea39, ci una care a rezistat până către epoca modernă. Dacă nu a fost o arhitectură de meşteri specializaţi, atunci arhitectura ecleziastică de lemn a fost una robită utilului, iar dacă a fost practicată de meşteri anume, atunci este imposibil ca ei să se fi putut sustrage influenţelor şi “modei” timpurilor în care au trăit. Cu alte cuvinte, în afara arhitecturii care a fost strict utilitară, fără particularităţi artistice, rezultatele constructorilor nu au fost mereu aceleaşi. Dacă se priveşte doar arhitectura ecleziastică de lemn a secolului al XVIII-lea, se constată cât de uşor se regăsesc în ea, laolaltă, imitaţii de portaluri gotice, dar şi de ancadramente renascentiste ori modernităţi baroce, uneori în insolite combinaţii. S-a întâmplat astfel pentru că toate acele elemente, desuete ori în vogă, erau la îndemâna celor care, neşcoliţi fiind, căutau surse vii de inspiraţie. Or, în secolului al XV-lea, existau doar sobrele şi destul de puţinele biserici romanice, alături de mai noile, forme ale arhitecturii şi artei goticului. In mod normal, arhitecţii bisericilor de lemn nu puteau crea decât totdeauna mai puţin decât creatorii bisericilor de piatră contemporani lor. De la concepţiile lui Petreanu, care credea în existenţa unei biserici româneşti de lemn, individualizată tipologic deja în secolul al XlV-lea, Vătăşianu a fost mai prudent, fără să îndrăznească, totuşi nişte opinii tranşante. Ar trebui să-l înţelegem, pentru că o astfel de cutezanţă ar fi intrat imediat în contradicţie cu prea frumoasa concepţie "ştiinţifică" despre rolul maselor în istorie, ca să nu mai vorbim de faptul că autorul s-ar fi expus şi la acuza că împărtăşea sau se apropia prea mult de opiniile, din cealaltă extremă, din istoriografia maghiară, care mergeau până la negarea totală a existenţei bisericilor româneşti în secolul al XlV-lea40. Tentaţia aflării numărului bisericilor româneşti medievale a fost şi ea prezentă în istoriografie. Fără să aibă la îndemâna marile depozite arhivale ale Transilvaniei, păstrate, după cum se ştie, la Budapesta, dar de puţine ori înzestraţi 17 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, VI, Bucureşti, 1981, p. 287-288. ■1I< Arh. Naţ. Magh., Dl. 20.145, Cf. Entz G„ Erdély építészet...., p. 357, 391,415, 441,447. 39 Vezi despre dreptul de ctitori ai stăpânilor. Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici..., p. 56-57. 411 Vezi sinteza acestei probleme la R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 223-224 şi mai ales nota 54.
