Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Bisericile româneşti în sec. al XV-lea 19 a dovedit-o cercetarea de parament şi aceea arheologică, altarul nu a avut iconostas, spre nord acelaşi spaţiu sacral a fost înzestrat cu un fel de nişă de şedere, iar spre sud cu o încăpere, socotită fie capelă, dar şi o posibilă sacristie. Aceste elemente, adăugate faptului că în secolul al XV-lea, nu există înmormântări în interior sau exterior24, par să indice ori o construcţie fără particularităţi ortodoxe, ori chiar una preluată de la catolici. Cu titlu ipotetic, anul 1421, păstrat în tradiţia secolului al XVIII-lea, poate fi socotit a fi tocmai anul în care biserica şi-a început noul destin eclesiastic. Tot un monument preluat de către români, prin decizia stăpânilor catolici ori reformaţi de astă dată, dar, din păcate, fără cronologia acestui transfer, este biserica de la Gurasada (jud. Hunedoara)25. S-a mai citat şi cazul, rămas destul de nebulos, al bisericii de la Mănăstirea (jud. Cluj)26. Majoritatea bisericilor utilizate de către români pare să fi fost din lemn. Afirmaţia este formulată intenţionat cu prudenţă. Aceasta pentru că supoziţia potrivit căreia, mai întâi, toate bisericile erau de lemn, iar apoi s-au reclădit în piatră, nu este egală cu o lege. Această prezumţie a prins mai bine la noi, unde, o foarte lungă perioadă de timp, de la creştinare, până după primele secole ale mileniului doi, nu avem nici un fel de biserici cunoscute, pe o foarte mare suprafaţă din teritoriul actual al României. Concluzia, părea să fie deci simplă: dacă am fost mereu creştini, bisericile au fost încontinuu de lemn, adică dintr-un material perisabil, care nu lasă urme. Nu vom insista aici asupra acestor antecedente de arhitectură şi istorie ecleziastică, mărginindu-ne să remarcăm doar un lucru extrem de simplu, solicitat de orice demonstraţie care se doreşte ştiinţifică: nu avem dovezi pentru această îndelungată "protoistorie" a lăcaşurilor de cult de lemn, româneşti27 *. Am bănuit că în secolul al XV-lea, pentru Haţeg, că acele biserici se desemnau, de obicei, prin termenul latin de capelUrx. Dar extinderea investigaţiei în alte regiuni pare să ne confirme. La 1430, o capellani ligneam Valahalem, apare 24 Daniela Marcu, Biserica Sfântul Gheorghe de la Lupşa, în Arheologia Medievală, II, 1997, sub tipar. 25 R. Popa, I. Chicideanu, Informaţii noi şi câteva consideraţii istorice privind biserica românească din Gurasada - judeţul Hunedoara, în SCIVA, 35, nr. 1, 1984, p. 54-67; R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului. Bucureşti, 1988, p. 236, nota 148. 26 G. Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11-13. Jahrhundert, în Acta Históriáé Artium, Budapesta, 1968, p. 13-14, 162. 27 Una dintre ultimele abordări temeatice, aparţinătoare lui Joby Patterson (Bisericile româneşti de lemn din Maramureşul istoric. Cluj-Napoca, Teză de doctorat, 1997), vorbeşte despre o fază de început care se fixează Ia "cca 1000". Reperul cronologic respectiv a rămas neexplicat. Am bănuit doar că el este pus în relaţie cu creştinarea slavilor şi cu arhitectura lor ecleziastică de lemn, foarte înrudită cu cea românească. Până în secolele XVI-XVII, nici autoarea citată nu cunoaşte decât câteva biserici de lemn arheologice, care nu coboară sub secolul al XIV-lea, cu excepţia Streisîngeorgiului, presupus, de către R. Popa, doar pe baza unui cimitir, existent încă din secolul al Xll-lea. _!i Adrian A.Rusu, Ctitori şi biserici..., p. 141.
