Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
18 Adrian A. Rasa bisericilor. Dar, aceasta sunt, de fapt, o acumulare şi o modă pentru care nu avem nici o certitudine absolută că pot fi, automat, plasate şi înainte de anul 1500. Suntem în măsură să cităm cazuri în care românii au preluat biserici de la credincioşi de alt neam, şi, evident, de alt rit. Lucrul a fost posibil în conjunctura postflorentină, când unii dintre români au fost fie priviţi ca uniţi, fie de-a dreptul catolici. Dar nu este singura justificare. Dacă ne vom reaminti că biserica-clădire era un bun patrimonial, urmărit cu mare atenţie de stăpân, atunci ne putem foarte lesne imagina schimbarea destinaţiei acestei biserici în funcţie de voinţa unui stăpân nou ori al celui vechi cu alte concepţii religioase. Cazurile cele mai bune provin, se pare, tocmai din înstăpânirea unor feudali români asupra unor comunităţi odinioară libere, de altă religie, decăzute din drepturi ori, de ce nu, depopulate. Transferul putea fi operat însă şi de stăpâni catolici care îşi pierduseră supuşii catolici. Nu mai putem, în nici un chip, să menţinem ideea lipsei totale a transferurilor demografice medievale, în favoarea românilor19, care să fi avut drept consecinţe, printre altele, şi preluarea unor biserici. Nu existau incompatibilităţi. Cu transformări minime, translaţia era posibilă. Fenomenul a continuat mult timp după secolul al XV-lea, chiar şi în forma unor concedări de lăcaşuri rămase iară credincioşi catolici, către supuşi români, concedări venite dinspre unii stăpâni care erau ei înşişi catolici ori neortodocşi. Cel mai clar exemplu este acela al bisericii de la Sîntămărie Orlea. Biserica, înălţată după cele mai tipice canoane ale stilului de trecere dinspre romanic către gotic, la sfârşitul secolului al XlII-lea, care, după 1447, a dobândit un auxiliar arhitectonic social, tribuna, şi numai o completare a vechilor fresce cu inscripţii latine, cu altele, din altar şi de sub numita tribună, însoţite de legende slavone20 21 22 23. Al doilea este acela al bisericii din Zlatna. Ea are o pisanie, pictată la 1744, amintind de o ctitorire din anul 1424“1. De data aceasta, punctul de plecare a fost o bazilică romanică trinavată, aparţinătoare vechii comunităţi de colonişti mineri, probabil preluată în stare avansată de ruină2", fapt pentru care, noii patroni români au fost în măsură să intervină mai radical în arhitectura ei. Un alt exemplu interesant este acela al bisericii Sfântul Gheorghe de Ia Lupşa. Considerată ca aparţinătoare familiei locale Cîndea, cu o dată de ctitorire transmisă la fel, în secolul al XVIII-lea, că fiind 1421"3, are şi ea câteva particularităţi. Mai întâi planimetric, are analogii doar în arhitectura catolică; apoi, 19 Vom adaugă, pentru a nu deforma unilateral înţelesul acestor afirmaţii, că au existat şi fenomene demografice medievale inverse. 20 Adrian A. Rusu, Citori şi biserici..., p. 311-313. 21 Eugenia Greceanu, Ioana Cristache-Panait, Contribuţii la datarea etapelor de construcţie ale bisericii ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Zlatna, în Monumente Istorice. Studii de restaurare, 2, 1967, p. 163-169. 22 Gh. Fleşer, T. Goronea, Noi elemente în stabilirea etapelor de construcţie a bisericii "Adormirea Maicii Domnului"din Zlatna (judeţul Alba), în Apulum, XXVII-XXX, 1990-1993, p. 296-298. 23 M. Porumb, Pictura românească din Transilvania (sec.XIV-XVII), Cluj-Napoca, 1981, p. 30-31. Este destul de ciudat sincronismul celor două repictări, de la Lupşa şi Zlatna.
