Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Bisericile româneşti în sec. al XV-lea 17 planul altarului cu închidere dreptunghiulară, - adică în forma care domină arhitectura românească a Haţegului, de pildă, - a fost considerată ca aparţinătoare administraţiei catolice a banilor maghiari16. Peste ea a fost construită o altă biserică care a folosit tehnica de opus mixtum, tipică arhitecturii bizantine (sec.XUl-XIV). Acestei ultime biserici i se construieşte mai apoi o nouă masă a altarului, adosată închiderii de est, şi tot ea este înzestrată şi cu un aghiasmatar cu fus octogonal, toate elemente foarte specifice ritului catolic17 *. Ultimele intervenţii par să aparţină secolului al XV-lea (post 1419 ?)'\ Dacă planimetria celei de-a doua biserici nu ar fi fost influenţată de arhitectura bulgară, cine ar fi putut observa vreodată procesele religioase care au existat în istoria ei? Cazul Severinului este însă special, prin apartenenţa sa la un teritoriu periferic, revendicat politic şi de către Ţara Românească. Cel puţin forma externă, materială, a acelor biserici care au fost •metamorfozate, nu trădează vreo modalitate aparte prin care ele să fi devenit mai întâi, din ortodoxe, catolice, şi abia apoi reformate. Este adevărat că aceste identificări de identitate, nici nu au constituit vreodată teme pentru cercetare, tocmai pentru că, a priori, posibilitatea unor metamorfoze era exclusă. Unghiurile de vedere noi par să sprijine şi mai mult ideea potrivit căreia incompatibilitatea dintre aceleaşi forme materiale, ortodoxe şi catolice, chiar dacă exista în adevăr, nu era ireductibilă. Dacă privim doar clădirile de biserici, rezultă că, în cele mai multe cazuri, doar prezenţa picturii de o anume factură, desparte cele două rituri. Să mai atenţionăm apoi că pictura, de frescă ori de icoane, era departe de a constitui o prezenţă obligatorie, în cazul primeia, ori populară (de producţie şi răspândire), în cazul celei de-a doua. Pentru a sprijini punctul nostru de vedere, facem trimitere către situaţia din Ţara Românească şi Moldova, unde cele două componente ale artei ortodoxe nu sunt nicidecum elemente de largă răspândire, în bisericile parohiale ale secolului al XV-lea. De ce atunci, în regatul Ungariei, unde ctitorii şi meşterii artişti ortodocşi aveau o conjunctură particulară, ar fi fost altfel? In nici un caz, situaţia nu-i favoriza, faţă de cei de peste munţi ! în lipsa episcopatului ori a unor mănăstiri puternice, bisericile româneşti erau prea mult reduse la liberul arbitru al ctitorilor laici, care, schimbându-şi afinităţile religioase, decideau mai apoi şi soarta bisericilor proprii, la care se închinau. Fenomenul de transfer ne pare greu de conceput numai dacă se au în vedere ornatele de astăzi ale 16 R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974, p. 275; Gh. I. Cantacuzino. Cetăţi medievale din Ţara Românească (secolele XIII-XVI). Bucureşti, 1981. p. 92. 17 Pentru detalii vezi Al. Bărcăcilă, Cetatea Severinului. Început de cercetări arheologice, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XXX, fasc. 94, 1937, p. 151, flg. 5; 152 şi fig. 17; fig. 18, p. 158. ' V. Vătăşianu. Istoria artei feudale in ţările române. 1, Bucureşti, 1959, p. 135.
