Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
162 Recenzii documentelor din perioada secolul XlII-prima jumătate a secolului al XIV-lea, autorul conchide fără echivoc: la nivel central transilvănean "românii aveau încă rol politic, erau cunoscuţi ca factor "constituţional" (p. 15), aducând ca argument şi prezenţa lor cu un corp distinct în armata voievodatului. Reprezentanţii lor în congregaţii erau cnezii şi voievozii, clasă feudală, asimilată de facto cu nobilimea acelei vremi. Excluderea din congregaţii a fost rezultatul unor revolte şi infidelităţi repetate, care au pus în primejdie stăpânirea regatului ungar în "părţile trasilvane", al consacrării libertăţilor româneşti de la sud şi răsărit de Carpaţi la 1359, însoţită de o stare de revoltă generală în lumea românească. Prin măsurile regelui Ludovic de la 1366 s-a condiţionat stăpânirea pământului de recunoaşterea regală prin act scris şi de apartenenţa la catolicism, ceea ce a frânt cnezimea românească în două, a determinat pe cnezii recunoscuţi să se alăture individual nobilimii, împiedicând constituirea unei stări nobiliare româneşti de sine stătătoare. Ca o compensaţie la excluderea din congregaţii, adunările centrale ale privilegiaţilor, asistăm, subliniază autorul, la o înflorire a adunărilor locale, pe ţări, comitate şi districte, care devin astfel cadrul cel mai înalt de manifestare a a feudalităţii româneşti, adaptate şi influenţate şi ele de instituţiile oficiale similare. Deşi mai cu seamă întăreşte concluzii formulate şi mai înainte, l.A.Pop le sporeşte argumentaţia şi le conferă o nouă vigoare într-unul din cele mai sintetice şi convingătoare capitole scrise pe această temă. Al doilea capitol, cu rol introductiv la subiect, enumeră pe scurt instituţiile proprii, autonomiile teritoriale (Haţeg, Făgăraş, Banat etc.) şi celelalte elemente subsumate caracterului românesc al ţării transilvane. Statutul social-economic şi juridic al cnezilor din ţările române în secolele XIVXVI constituie conţinutul celui de-al treilea capitol, prilej pentru autor de a-şi exprima opiniile într-una dintre cele mai dezbătute probleme ale medievisticii româneşti. Se susţine poziţia care afirmă originea cnezimii din comunităţile săteşti, caracterul său unitar în spaţiul românesc în etapa "prestatală", adică până către mijlocul secolului al XIV-lea în care clasa a intrat într-un proces de disoluţie, după care e analizată situaţia specifică din cele trei ţări române. împotriva unor istorici tradiţionali, istoricul afirmă cu tărie faptul că cnezul "este un feudal în formare, care stăpâneşte sate sau părţi de sate şi pentru care muncesc supuşii săi". Şi, în continuitate, privitor la aşa-numita "înnobilare", în care unii au văzut o schimbare decisivă şi instantanee de statut juridic: "Recunoaşterea cnezului ca stăpân în cnezatul său nu reprezintă la început o schimbare de fond, ci transformarea unui feudal tradiţional, fără document scris într-unul semioficializat... (p.49). Este subliniată judicios şi dubla natură a cnezatului, aceea de funcţie administrativ-judecătorească (honor) şi stăpânire a pământului (dominium), cea de a doua fiind anihilată în cazul suprapunerii prin danie regală a altui stăpân feudal, cnezul decăzând astfel în categoria oamenilor dependenţi. în opinia autorului, în secolele XIV-XV cnezimea este încă, în cea mai mare parte "o clasă feudală", aflată pe calea unor transformări, care se vor accentua în secolele următoare. Noi am ajuns totuşi, recent, la concluzia, că existenţa cnezimii ca şi clasă feudală, adică proprietară liberă, stăpânind fără acte, în Transilvania şi Ungaria încetează în deceniul al şaselea al secolului XV, când se generalizează în acte termenul de nobil. O vreme pământul nobiliar mai este denumit cnezat, datorită specificului stăpânirii şi în vitutea uzanţei, dar cnezi de aci încolo vor fi desemnaţi numai cei aflaţi în dependenţă. Al patrulea capitol se ocupă de Structura şi organizarea adunărilor cneziale şi nobiliare româneşti, inventariind toate adunările cneziale, nobiliare şi boiereşti cunoscute în secolele XIV-XV1 din trei "exemple" zonale semnificative: Ţara Haţegului, Banat şi Făgăraş (Ţara Oltului), cu locul, data, numele şi calitatea tuturor participanţilor şi alte
