Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Bisericile româneşti în sec. al XV-lea 15 monetară mai lentă, dar şi una foarte periferizată, datorită poziţionării geografice, încetinirii ori calităţii mai slabe a relaţiilor de schimb, în sfârşit, a stării lor materiale generale mai precare, cum poate oare o monedă ori chiar un grup mic, să asigure certitudinea datărilor? Relativitatea datărilor este însă proprie şi istoricilor de artă. Cel mai tipic exemplu l-am putea cita pentru biserica din Colţi (Suseni, corn. Rîu de Mori), unde datarea a oscilat pe lungimea a două secole”. Rezultatul este posibil atât timp cât monumentul nu este înzestrat decât cu elemente decorative foarte sărace, cu încadrări cronologice largi, chiar şi într-o ambianţă artistico-geografică mai generoasă, nu numai în zone unde se poate presupune că acele elemente au pătruns şi întâmplător ori sunt imitaţii rusticizate ale unor componente deja ieşite din moda monumentelor mai racordate la pulsul vremurilor. Aflaţi sub presiunea şi obsesia cerinţei datărilor cât mai precise, colegii noştri îndrăznesc deci mult mai mult decât ar fi normal să o facă. în lumina acestor observaţii, s-ar putea opera încă corective serioase la multe datări până acum luate ca atare, moştenite de la primul investigator, competent sau nu, ori de la vreo autoritate ştiinţifică care nu a cunoscut o informaţie ori metodologii de studiu apărute după exprimarea punctelor sale de vedere. Orice datare de istoria artei ar merita, poate mult mai mult decât s-a făcut până în prezent, să beneficieze de cunoaşterea mecanismelor producerii lucrărilor artistice, în raport cu comanda socială, cu statutul meşterilor şi cu media realizărilor dintr-o epocă dată. Vom sublinia aici doar cât de deficitară este încadrarea istorică a monumentelor. Pentru foarte multe dintre ele, nici nu s-a încercat vreodată descifrarea contextului istoric, prin recursul serios la documente şi la geografia socială a ţinuturilor. Pentru cât de neaşteptate ar putea fi descifrările acestor contexte, dăm doar cazul bisericii româneşti din Cicău (jud.Alba), localitate care a aparţinut de scaunul secuiesc al Arieşului11 12. Vom mai menţiona un exemplu edificator pentru modalitatea de interpretare care a funcţionat la istoricii români, până în prezent. Este vorba despre biserica Deznei. Arheologic, s-a constatat acolo că exista o biserică de lemn, probabil din secolul al XIV-lea, înlocuită cu una de piatră, în secolul al XV-lea. Planimetrie, este un edificiu cu altar patrat, fără nici un fel de particularităţi speciale. Pentru că "se asemăna" cu bisericile de la Leşnic, Râu de Mori, Sînpetru etc., pentru că, cel puţin din secolul al XVII-lea (ori chiar după), poseda un iconostas de piatră, în sfârşit, pentru că "în întreaga Transilvanie <subl. autoarei>, până în pragul veacului nostru, <este vorba> de absenţa oricărui exemplu de transfer al unei biserici de altă confesiune decât cea ortodoxă, către o comunitate 11 Idem, Ctitori şi biserici..., p. 112. 12 Ultima abordare a bisericii la G. Petrov, Câteva date privind cercetările arheologice de la biserica românească din Cicău, jud. Alba, în Acta Musei Napocensis, 33/1, 1996, p. 425-431.
