Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
14 Adrian A. Rusa construcţie cu acest material. Se invocă uneori, hotărâri explicite, ale Bisericii catolice din regat, luate în acest sens, către sfârşitul secolului al XlII-lea (1279)9. Dar, dincolo de acel moment, nimeni nu a mai fost în măsură să urmărească, concret, cum a fost dusă la îndeplinire acea hotărâre sinodală locală. Posibilitatea listării bisericilor româneşti de zid indică tocmai faptul că nu a funcţionat nici o restricţionare. Ori dacă ele au funcţionat într-adevăr, au fost ele, de fiecare dată, eludate de către constructori ? A fost vorba, înainte de toate, despre reflexul social al arhitecturii, în aşa fel încât acolo unde au existat elite ceva mai răsărite, au apărut, ca o regulă generală, şi biserici de piatră. Trebuie să facem câteva remarci asupra datărilor operate la multe biserici de piatră ale românilor din Transilvania. O mică investigaţie ne convinge că dacă nu este vorba despre vreo perioadă istorică mai veche (secolul al XIV-lea ori ante), atunci, datările se grupează predilect către începutul secolului al XV-lea ori către sfârşitul său. Este aproape paradoxal ca din aceste datări să lipsească mai ales mijlocul secolului, unul dintre cele mai concentrate perioade de implicări româneşti în viaţa politico-socială internă a provinciei şi regatului. Desigur, fiecare monument are propria sa istorie, intim legată, în primul rând de istoria ctitorilor săi. In picioare sau nu, majoritatea bisericilor pe care le avem în vedere şi-au pierdut pisaniile, pomelnicele ori arhivele. în lipsa investigaţiilor revelatoare ori în imposibilitatea efectuării lor în absenţa izvoarelor scrise, cronologiile sunt robite altor elemente. Am atras atenţia, cu un alt prilej, asupra relativităţii datărilor arheologice în condiţiile în care biserica se putea plasa pe un alt loc decât acolo unde existase anterior cimitirul comunităţii, iar regruparea cimitirului în jurul bisericii a fost tăcută după un timp oarecare. Cazul cel mai concludent îl descoperisem la Ribiţa, unde, în lipsa pisaniei din deceniul al doilea al secolului al XV-lea, pe baza monedelor din mormintele înconjurătoare, biserica s-ar fi putut data, în cel mai fericit caz, doar către mijlocul aceluiaşi veac10. Suntem convinşi că ne apropiem de adevăr dacă admitem că, după proliferarea bisericilor, a trebuit să treacă un timp oarecare ca cimitirele să se lege de ele. Fie că existau în alte locuri, devenite deja tradiţionale, în funcţie de vechimea şi fixarea definitivă a vetrelor satelor, fie că înmormântările se făceau restrâns, pe grupe de familii, pe pământuri personale, absenţa acestor cimitire trebuie luată, de fiecare dată în calculul menit să stabiliească începuturile probabile. Intră apoi în discuţie circulaţia monetară. Există nişte principii generale după care este apreciată ieşirea din uz a unor piese numismatice. Dar, presupunând că mediile româneşti au avut nu numai o circulaţie 9 M. Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 84. Ş. Papacostea, Românii în secolul al X/II-lea. între cruciadă şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993, p. 162-163. Hotărârea urmărea toate bisericile, dar şi interzicerea totală a cultului ortodox. Evident, niciuna din acestea nu s-au transpus în viaţă. 0 Adrian A. Rusu, Biserica românească de la Ribiţa (judeţul Hunedoara), în Revista Monumentelor Istorice, LX, nr. 1, 1991, p. 5-6.
