Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
12 Adrian A. Rusii baptisteriilor. Rosturile lor, cel puţin în zona noastră de interes, s-au finalizat cel mai târziu în secolul al XII-lea. Şi aceasta s-a întâmplat pentru că numărul păgânilor, care urmau să fie convertiţi, în Europa Occidentală, cel puţin, scăzuse într-atât încât nu mai era nevoie de clădiri speciale pentru oficierea botezului maturilor. Ieşirea din uz a construcţiilor cu asemenea destinaţii s-a reflectat şi în arhitectura ecleziastică din Ungaria, cu toate că, dacă ne-am gândi doar la cumani, operaţiunile de convertire masivă se mai derulau încă şi în secolul al Xlll-lea. Trebuie spus din capul locului că asemenea edificii nu existaseră în uzul românilor, nu pentru că, axiomatic, "ei s-au născut creştini", ci pur şi simplu pentru că tradiţia Bisericii ortodoxe renunţase la baptisterii cu mult mai devreme. In schimb, foarte actuale, sunt clasificările care sunt date de către destinul mănăstiresc, parohial ori privat (nobiliar) al lăcaşurilor de cult. în ceea ce priveşte primele, mănăstirile adică, informaţia noastră este extrem de săracă. Atestările directe de mănăstiri româneşti lipsesc consecvent, nu numai pentru secolul al XV- lea, ori înaintea lui, dar şi cele care trăiesc în timpuri mai noi sunt la fel de puţin inserate în informaţia scrisă oficială, respectiv aceea care s-a conservat, cât de cât, în arhive. Aşa cum am demostrat, în alt loc, cu privire Ia Haţeg’, mănăstiri existau, şi, de fiecare dată, arhitectura lor era particulară în raport cu alte biserici, cu alte destinaţii. Dar, aceste din urmă particularităţi nu sunt prezente mereu, în aceleaşi forme, drept pentru care ele ar fi fost puse pe seama unor mănăstiri, numai dacă nu ar fi existat şi alte elemente, posibil nearhitectonice, care să sprijine utilitatea mănăstirească a clădirilor. Avem apoi cazuri de biserici care, din punct de vedere planimetric, nu au nici un fel de particularităţi deosebitoare, dar pe care pisaniile interioare le proclamă totuşi mănăstiri (Crişcior, Streisîngeorgiu2 3). Un caz din Maramureş, semnalat la 1456, vorbeşte despre duorum monasteriorum seu ecclesiarum între Sărăsău, Săpînţa ori Peri4. Ca urmare am putea admite că destinaţia lor era oscilantă ori confuză, atât pentru comunitatea românească, dar şi pentru aceea a cancelariilor oficiale. în legătură cu raportul dintre biserica parohială şi cea particulară, cunoscută îndeobşte, cel puţin în ambianţa catolică, sub numele de capelă, lucrurile sunt, de asemenea, complicate. Complicate pentru lumea românească medievală, ortodoxă, căci, ca şi în cazul mănăstirilor, structurile de stat, catolice, nu se implicau nici în stabilirea unor delimitări juridice clare, nici în încurajarea ori stimularea lor în vreun fel oarecare. Ca urmare, din punct de vedere existenţial, bisericile româneşti au fost mereu nişte întreprinderi particulare, neoficiale, care nu se raportau la un statut juridic precizat şi obligatoriu. Ele se puteau naşte pe două căi fundamentale, prin ctitoria unor feudali ortodocşi ori prin contribuţia 2 Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 94-96. 3 Discuţia despre ele, vezi la ibidem, p. 94-95. 41. Mihályi de Apşa, op. cit., p. 393-394.
