Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
5. Exploatarca sării în Bazinul Someşului
Mai târziu, alături de cămara de sare a Transilvaniei funcţionează şi cea a Maramureşului. De transportul sării pe uscat, dar mai ales pe apă se leagă o întreagă industrie şi anumite structuri sociale specifice, ale căror trăsături le cunoaştem încă din perioada de final a evului mediu, prin intermediul rapoartelor amănunţite redactate de trimişii austrieci care investigau starea ocnelor transilvănene. Sarea de la Ocna Dejului era depozitată în cămara de la Dej. De aici, din Portul regal, sarea se transporta pe Someş spre târgul Jiboului şi apoi spre Satu Mare118. Transportul sării s-a păstrat în toponimia locală a oraşului Dej sub denumiri de locuri care fac referii la această îndeletnicire: Uliţa Portului, Portul sau Uliţa Căruţaşilor. Pe uscat, ruta folosită de căruţaşi pleca din Dej prin Var, Jibou, Mirşid şi Poarta Meseşului. în secolul al XV-lea „drumul regesc” (Kyraluta), un drum mare ,,de ţară”, traversa o mare distanţă de la Ocnele Dejului şi Sic până la Szolnok în Ungaria. Cămara de la Dej era foarte aproape de Someş. Transportul sării pe apă era asigurat de „navigatori” (,nautistae, celleristae), organizaţi în breasla „Kalendatus”. Statutul breslei prevedea reguli stricte pe care membrii ei erau obligaţi să le respecte şi anumite drepturi de care beneficiau în oraş. Acesta era redactat punctual şi cuprindea următoarele prevederi: 1) Corăbierii aveau dreptul să ţină slujbe religioase în bisericile din Dej cu prilejul unor sărbători religioase şi în fiecare miercuri, fiecare slujbă fiind plătită cu 3 florini de om. 2) Fiecare transportator de sare era obligat să respecte aceste reguli, iar în cazul când vreunul nu le respecta, nici un corăbier nu avea voie să-i transporte sarea. în cazul în care îi transportă sarea, preţul transportului era confiscat şi intra în venitul breslei. 3) Fiecare corăbier avea dreptul de a transporta liber sare, de la Dej la Satul Mare, iar la întoarcere, plătea breslei 25 de dinari. De aceleaşi drepturi se bucurau şi cei care transportau sarea de la Satu Mare la Szolnok, cu obligaţia de a plăti breslei la întoarcere suma de 12 dinari şi 1 filler. 4) Fiecare corăbier plătea anual breslei o taxă de 12 dinari, iar lucrătorii care o transportau câte 4 dinari. 5) Cu ocazia fiecărui transport de sare, corăbierul dădea o cantitate de sare breslei. 6) Neprezentarea în faţa breslei, atunci când corăbierul era chemat, atrăgea o amendă de 33 de dinari. 7) Cu ocazia sărbătorilor şi a zilelor de duminică, nimeni nu avea dreptul să pescuiască sau să-şi repare plasele altfel, breasla, era amendată cu 33 de dinari119. în anul 1471 corăbierii (celleristae) care transportau sarea pe Someş, de la Dej la Szolnok, erau plătiţi cu 46 florini şi 20 bulgări de sare; această sumă era plătită în trei tranşe: o treime la Dej, o treime la Satu Mare şi o treime la Szolnok120. Ambarcaţiunile care transportau sarea de la Dej pe Someş erau nişte plute cu o construcţie specială numite „krub”, fabricate din buşteni de brad tăiaţi din pădurile Ciceului (fapt atestat din anul 1243, tăierile fiind interzise în anul 1517). Plutele fabricate la Dej aveau o lungime de 61 de coţi şi o lăţime de 52
