Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei
suta de bulgări pentru 16 dinari, la Ocna Sibiului pentru 18 dinari, la Turda pentru 20 de dinari. Chiar şi măsurarea bulgărilor era diferită de la o cămară la alta. Exista sarea mare „de căruţă” şi „sarea mică” de luntre, de patru ori mai mică decât cea de căruţă. Pentru realizarea unui profit cât mai mare, Demschwam, propunea raţionalizarea personalului, renunţându-se la cel parazitar, aşa cum era „păzitorul de mal” sau „jude al malurilor” care jecmănea pe cei ce treceau cu sare oricât de legiuit fusese obţinută. Pentru patru păzitori ai malurilor la Dej şi Ocna Mureşului să se plătească în sare; un păzitor al malurilor de la Dej şi Ocna Mureşului erau plătiţi pe săptămână, cu 50 de dinari. Intrarea Transilvaniei sub dominaţia Hasburgică a atras după sine reorganizarea exploatării şi comercializării sării. Administraţia salinelor transilvănene a intrat treptat sub conducerea şi controlul direct al Curţii de la Viena urmărindu-se eliminarea concurenţei şi a oricăror posibilităţi de diminuare a cantităţilor de sare exploatate şi comercializate în favoarea statului63. Oficiile din Transilvania au fost subordonate Tezauriatului Cameral, instituţie care centraliza şi transmitea toate rapoartele şi ordinele referitoare la exploatarea sării64. In secolul al XVI-lea, la cămara de sare de la Dej erau următorii funcţionari: doi vice-comiţi (aveau grijă de buna funcţionare a cămării şi de teritoriile anexe ale acesteia) care slujeau cu 12 cai şi 400 de florini; un contabil cu 12 florini, un distribuitor de bani cu 12 florini ca leafă. Pentru întreţinerea acestor funcţionari şi a cămării, erau necesari nu mai puţini de 1144 de florini. întreţinerea cămării de la Dej costa mult în comparaţie cu celelalte cămări din Transilvania: la Sic se plăteau 472 de florini, la Cojocna 372 de florini şi la Ocna Sibiului 472 de florini. Doar întreţinerea cămării de la Turda era mai costisitoare, cheltuindu-se 1344 de florini. Cămara de sare din Dej avea o curte mare cu două depozite (horrea). Din depozite sarea era scoasă pe un podeţ direct pe plute (luntrii). La cele două mine, cămara avea câte o casă unde stăteau slujbaşii ocnei, grajdul pentru cai, câte un şopron în care se depuneau bulgării de sare până când erau duşi la casa cămării şi câte un atelier de fierărie. în fiecare casă locuiau un număr egal de slujbaşi care primeau aceleaşi venituri: un magulator care primea 60 de florini şi hrană; doi chepelişti care primeau hrana la fel, iar unul 16 florini şi unul 6 florini. Pe lângă aceştia se afla un fierar care primea 50 de denari pe săptămână şi sâmbăta 2 denari pentru baie; patru miliarişti, care primeau câte 10 denari pentru ziua de lucru. Chepeliştii aveau în grijă caii de la ocne, 9 la Cserakna şi 11 la Deésakna. Numărul tăietorilor de sare era aproximativ acelaşi, cu mici diferenţe: 30 de tăietori tocmiţi pe postav (anjagaţi permanent) şi 8 tăietori străini (angajaţi temporar), la Cserakna şi 31 de tăietori tocmiţi pe postav şi 10 străini la Deésakna65. Magulatorul ţinea evidenţa sării tăiate şi număra bulgării de sare, chepeliştii puneau în mişcare şi supravegheau „maşinile” cu care erau scoase burdufurile cu sare din interiorul ocnei şi o depozitau.în 1552, ocnele Cserakna şi Deésakna aveau cei mai mulţi şuvagăi deoarece, la Turda erau numai 24 de tăietori permanenţi dar infirmi şi 7 temporari, la Cojocna erau 32 de tăietori temporari, iar ocnele de sare de la Sic erau deja prăbuşite66. Tăietorii permanenţi de la cele două ocne erau angajaţi (tocmiţi) la fel ca la Turda, anual şi li se da, 36
