Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei
roman de la Orheiu Bistriţei şi a salinelor de sub dealul Bobeica. O a doua inscripţie, un altar votiv ce face referiri la exploatarea sării a fost descoperit la 18 martie 1913 în punctul „La Slatini”, de către Pavel Lucaci, pe malul stâng al râului Şieu, la confluenţa acestuia cu apa Budacului, între satele Sărăţel şi Domneşti, unde apare la zi sarea masivă, izvoare şi bălţi cu apă sărată, nămol sărat, eflorescenţe saline şi plante halofile. Cele două inscripţii aduc dovezi expresive în favoarea unei activităţi miniere în perioada romană. La amenajarea unei locaţii turistice la liziera pădurii de sub dealul Bobeica, în anii 90 ai secolului trecut, au fost descoperite mai multe cărămizi şi artefacte romane, care indică existenţa unei clădiri pentru administratorul salinei. Pe cursul Someşului avem menţionată o singură exploatare de epocă romană, cea de la Ocna Dejului, unde în epoca romană exista probabil aici, la confluenţa Someşului Mare cu Someşul Mic, o staţiune militară sau civilă, lucru considerat pe baza descoperirilor de materiale izolate, unele nesigure, neverificate43. Consultând o hartă din anul 1837, V. Wollmann identifică 12 puncte de exploatare atribuite romanilor („Römergrubenpingen”), majoritatea punctelor fiind concentrate în jurul dealului Cadbic44. Acelaşi reputat arheolog, identifică într-un manuscris „Anonymus Montanisticus” privind istoricul aurăriilor din Dacia, de la Arhivele Statului Cluj, redactat probabil între anii 1918-1919, o serie de informaţii de teren inedite referitoare la urme ale exploatărilor miniere antice, luând în considerare şi cele de sare. Astfel pe traseul Someşului sunt amintite o serie de exploatări salifere din bazinul acestuia: Cuzdrioara, Mănăşturel, Reteag, Căianu Mare, Ciceu-Cristur, Ilişua, Beclean, Chiuza, Şintereag etc. unde se precizează că sarea se afla doar la adâncimea de 3-4 m, fiind uşor extrasă din malul Someşului sau a unor afluenţi45. 5.3. Exploatarea sării din evul mediu până în perioada modernă Constantin Albinetz (MMD) în zona spaţiului intracarpatic, începând din evul mediu, se conturează două mari centre de exploatare şi de distribuţie a sării: unul este Transilvania, mai exact zona sa centrală - cu cele mai importante puncte la Dej, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului etc., iar cel de al doilea este Maramureşul, cu salinele sale care urmează în mare cursul râului Tisa. Cele două zone sunt administrate separat încă din evul mediu, astfel încât ajung să constituie entităţi separate încă de timpuriu. în perioada cuprinsă între secolele XI-XIII, sarea exploatată era vândută din depozitele regale de sare administrate de musulmani, evrei sau de slujbaşii regelui în colaborare cu instituţii ecleziastice cărora regii le donau cantităţi mari de sare din ocne. în secolul al XIV-lea însă, exploatarea şi vânzarea sării a ajuns să fie organizată exclusiv de către regalitate, prin intermediul cămărilor de sare, instituţii proprii. în perioada dintre jumătatea secolului al XIV-lea şi jumătatea secolului al XVI-lea, sarea era intens exploatată în ocnele din Transilvania şi Maramureş46. 31
