Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 32/2. (2016)

Istorie

Reforma militară habsburgică din 1798...

Originea ideii de armată permanentă în cadrul Imperiului Habsburgic poate fi trasată în epoca Răboiului de Treizeci de ani, mai precis în 1627 când Ferdinand al II-lea a emis „Ordonanţa Revizuită a Pământurilor” prin care se anulau practic drepturile militare ale Boemiei afirmând-se clar că ridicarea trupelor era un atribut rezervat suveranului. Desigur că, în cadrul cosmopolitismului cultural şi administrativ al Imperiului, această ordonanţă s-a lovit de împotrivirea acută a tuturor stărilor, însă ea a reprezentat şi precedentul de care Coroana avea nevoie. în consecinţă, la sfârşitul războiului, în 1649, Ferdinand al III-lea a decis să reţină nouă regimente de infanterie, zece de cavalerie şi un corp de artilerie în serviciul său. împreună cu regimentele de graniţă, acestea au constituit armata permanentă a statului, numărând 25.000 de oameni în 1649, 65.000 în 1664 şi atingând aproape 100.000 la sfârşitul secolului2. Instituţia care dirija acest edificiu a fost celebrul Hofkriegsrat, Consiliul de Răboi al Curţii, creat în 1556 de către Ferdinand I şi supravieţuind până în 1848 când locul său a fost luat de Ministerul de Război3.

Problema principală ridicată de acest sistem al armatei permanente, problemă de altfel comună tuturor statelor epocii, a fost desigur cea a finanţării, existenţa în paralel a unei Curţi fastuoase şi a unei forţe militare bine întreţinute părând o imposibilitate. Tabloul a fost în permanenţă complicat de refuzul Ungariei de a accepta controlul Vienei în chestiuni esenţiale de natură fiscală sau militară. Generalul italian Raimondo Monetcuccoli, probabil cel mai important teoretician militar al secolului al XVII-lea4 şi administrator, în numele Habsburgilor, al unor zone problematice, descoperise frustrat în maghiari „un popor mândru, capricios şi obturat” care trebuia guvernat cu o vergea de fier5.

încercarea de a impune un control mai ferm asupra teritoriilor maghiare a degenerat în celebrul Război al Curuţilor, finalizat cu Pacea de la Satu-Mare din 1711. Tratatul de pace a fost un compromis: Carol al VI-lea, prins în proiectul Pragmaticei Sancţiuni, a fost bucuros să relaxeze administraţia imperială în Ungaria în schimbul recunoaşterii succesiunii fiicei sale, Maria Tereza; Dieta maghiară a acceptat, teoretic, o armată permanentă care în 1722 era pusă sub controlul Vienei însă păstra dreptul de recrutare şi aprovizionare şi reînoia scutirile nobilimii, pe baza sistemului de insurrectio6. Acest sistem reprezenta, în termeni foarte simpli, mecanismul de apărare al Ungariei împotriva conscripţiilor militare imperiale, văzute ca parte a unei conspiraţii austriece împotriva autonomiei maghiare. Deşi ungurii ocupau funcţii importante în armata imperială şi erau reprezentaţi în corpul ofiţeresc, miliţiile ridicate prin insurrectio abia atingeau 2.500 de oameni în 1740. Doar odată cu ameninţarea lui Frederic al II-lea şi invazia Sileziei de către Prusia, Dieta de la Pressburg din 1741 a autorizat ridicarea a 14.000 de călăreţi şi 21.000 de pedestraşi7, călăreţii urmând să fie recrutaţi din rândul celebrilor husari - tradiţionala cavalerie uşoară maghiară. Se estimează că la mijlocul

2 Gunther E. Rothenberg, The Army of Francis Joseph, Purdue University Press, 1998, p. 3.

3 István Deák, Beyond Nationalism: A Social and Political History of the Habsburg Officer Corps, 1848- 1918, Oxford University Press, 1990, p. 27.

4 Azar Gat, A History of Military Thought: From the Enlightenment to the Cold War, Oxford University Press, 2001, p. 15.

5 Gunther E. Rothenberg, op. cit., p. 4 (trad, proprie).

6 Ibidem, p. 5.

7 Cifre probabil exagerate în raport cu ceea ce se putea obţine în mod real într-un timp scurt (n.n.).

18