Porumbăcean, Claudiu et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 30/2. (2014)
Recenzii
Recenzii Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, Editura Humanitás, Bucureşti, 2014 Istoricul Lucian Boia a devenit în ultimii ani o personalitate mediatică de prim rang în sfera lucrărilor istorice. Cu o propensiune spre domeniul imaginarului, Lucian Boia s-a remarcat prin atingerea unor subiecte istorice adesea considerate sacrosancte. Trecerea mitologiei istoriografice româneşti prin analiza critică a disciplinei Istorie, disciplină ce, asemenea altor domenii ale ştiinţei dispune de propriile metode de analiză, i-au adus în ultimii ani numeroase atacuri mai mult sau mai puţin argumentate. La o privire de ansamblu a publicisticii lui Lucian Boia nu poţi să nu rămîi frapat de scurtele intervale de timp în care profesorul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti îmbogăţeşte piaţa editorială românească cu noi abordări istorice, multe dintre ele devenite bestselleruri. Volumul ’’Suveranii României. Monarhia o soluţie?”, ce a văzut lumina tiparului în toamna anului 2014 şi căruia îi sunt dedicate rândurile de mai jos, se situează pe aceeaşi linie a reexaminării istorice, un eseu extins scris în stilul inconfundabil ce 1-а făcut pe istoric să devină unul din cei mai citiţi istorici români contemporani. Lucian Boia se simte dator să puncteze în prefaţa lucrării motivele care Tau făcut să abordeze acest subiect: ”Se simte un freamăt în zona promonarhică a societăţii româneşti. Numărul susţinătorilor monarhiei e în creştere, chiar dacă, în ansamblu rămâne minoritar”. Şi această afirmaţie nu e deloc o exagerare. Beneficiind de o bună politică de promovare prin numeroase apariţii publice, emisiuni de televiziune profesionist realizate ori vizibile acţiuni culturale şi caritabile, Familia regală a României, detronată la 30 decembrie 1947 se bucură în ultimii ani de o spectaculoasă sporire a popularităţii sale. Dacă în monarhiile consolidate ale Europei, precum Marea Britanie ori ţările scandinave, simpatia faţă de forma monarhică de guvernămînt creşte ori descreşte în funcţie de anumite subiecte ce privesc imaginea familiei domnitoare, România prezintă un caz surprinzător la meridian european prin creşterea constantă a procentului de români ce se raportează favorabil faţă de Casa Regală a României. Astfel, dacă în 1997 doar 7% dintre români susţineau revenirea României la forma de guvernământ anterioară anului 1948, un sondaj efectuat în mai 2014 reliefa majorarea procentuală a acestui deziderat constituţional la 30,2% . Iată, aşadar, motive suficiente pentru ca Lucian Boia să se aplece asupra subiectului. Amplul eseu al istoricului atinge perioada celor patru regi ai României moderne Carol I, Ferdinand, Carol al-II-lea şi Mihai I, precum şi o atentă cântărire a plasării pe tărâmul realităţii a celor ce militează pentru adoptarea formei de guvernământ monarhice în România actuală. încă din debutul cărţii istoricul analizează modul în care anii de comunism au produs un hiatus istoric între România de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi România de la începutul anilor ‘90. O Românie ieşită din negura vechiului regim care, în ciuda unei moşteniri mnemonice a supravieţuitorilor perioadei regaliste dublată de un discurs redutabil a intelectualităţii postdecembriste, a eşuat în impunerea unui curent dominant monarhist într-o ţară odinioară covârşitor pro-monarhică. După cum accentuează Lucian Boia, baza demografică a României, românul generic, suferise o ştergere a memoriei aproape reuşită, minuţios programată în anii comunismului. Cititorul găseşte disecată în paginile eseului metodologia regimului comunist de inversare a simpatiei românului faţă de monarhiei prin transferarea acestui capital de imagine înspre lupta revoluţionară a Partidului Comunist Român. O strategie cu numeroase meandre de-a lungul anilor. O butadă a dominaţiei unui regim politic, subliniată de autor, susţine că ” pentru a fi eficientă şi durabilă, stăpânirea presupune în chip necesar şi un control cât mai sigur asupra trecutului”. în aceaste condiţii trebuie înţelease şi mutaţiile cu care s-a operat în istoria României, luptele revoluţionare ale ilegaliştilor români devenind principalele izvoare ale istoriografiei comuniste imediat după instaurarea regimului de extremă-stângă în ţară. Abia mai târziu, odată cu dezvoltarea fenomenului eterogen cunoscut drept ’’naţional-comunism”, voievozii vechilor state româneşti medievale au fost redescoperiţi din considerente politice şi înfăţişaţi într-o lumină favorabilă ce trebuia să cimenteze politica regimului de la Bucureşti de ’’indigenizare” a comunismului românesc pandant cu o desprindere tot mai făţişă de sub influenţa Moscovei. Linia de demarcaţie a istoriografiei naţional-comuniste privitoare la conducătorii ce puteau fi celebraţi şi cei abjuraţi se oprea aşadar la anul 1866, de la domnia lui Alexandru loan Cuza sărindu-se la epoca Nicolae Ceauşescu. în ceea ce priveşte dinastia românească de Hohenzollern, s-a trecut de la denigrarea iniţială din primii ani ai instaurării comunismului la o programată ’’uitare” din manualele şcolare a rolului acesteia în făurirea României moderne. Astfel, de la ’’Carol I, călău al poporului român” şi până la absenţa menţionării rolului regelui Mihai I în săvîrşirea actului de la 23 august 19, maniera 185
