Virag, Paula et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 28/2. (2012)
Istorie
episcop de Nitra, se ridică conventul iezuiţilor şi clădirea şcolii, unde în 1696 se va deschide gimnaziul inferior de patru clase. La dieta din Szécsény din 1707, curuţii hotărăsc ca biserica Sf. Ştefan din Baia Mare să fie predată calvinilor, iar iezuiţilor le-au cerut să formeză o provincie independentă de Austria, sau, în caz contrar, să părăsească ţara. Membrii ordinului au fost nevoiţi, astfel, să părăsească Baia Mare, unde s-au întors numai după semnarea Păcii de la Satu Mare din 1711. La întoarcere au fost însoţiţi de reprezentanţii Cămării regale de Szepes. Reformaţii s-au opus, însă fără rezultat: au fost obligaţi să predea cheile bisericii iezuiţilor. In 1713 a fost finalizată construcţia claustrului iezuiţilor, iar în 1718 a început demolarea bisericii cu hramul Sf. Martin şi ridicarea uneia noi. Acest edificiu de cult alipit conventului, cu hramul Sfânta Treime, a fost finalizat în 1720. Parohia din Baia Mare a fost condusă de iezuiţi până în 1766, când este preluată de un preot diecezan. In şcoală au predat în continuare profesorii iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773. în 1773, papa Clement al XIV-lea a dizolvat Societatea, decizie aplicată nemijlocit şi în imperiul Habsburgic. Majoritatea membrilor congregaţiei au devenit preoţi diocezani. Dintre profesorii gimnaziului din Satu Mare, Kozma József şi Keik Antal au activat în continuare ca preoţi parohiali ai oraşului. Conducerea gimnaziului inferior din Satu Mare a fost preluată în 1773 de călugării ordinului paulician. Bunurile conventului iezuiţilor, posesiunile din hotarul oraşului, din Oar, Lazuri, Nisipeni, Noroieni, Băbăşeşti, Odoreu, Seini, Baia Mare, Muzsaly, care asigurau susţinerea financiară a instituţiei, au fost preluat de către stat pentru fondul şcolar. Ordinul a fost reînfiinţat în 1814 de papa Pius al VH-lea. Astfel, s-a propus şi întoarcerea lor la Satu Mare. Ideea a fost pusă în practică de episcopului Hám János doar după revoluţia din 1848. în 1850, după ce lazarienii au refuzat invitaţia episcopului, a cerut părerea arhiepiscopului de Cezareea, Aristakes Azarian, care i-a îndreptat atenţia (în 02.03.1851) asupra iezuiţilor. Hám János a fost entuziasmat de idee, pentru că scopul său era convertirea celor de altă religie şi pocăinţa ereticilor, iar acest ordin misionar şi organizator de exerciţii spirituale se arăta foarte potrivit pentru realizarea acestora. Hám János dorea astfel predarea gimnaziului (dizolvat în 1786 şi reînfiinţat în 1806) iezuiţilor, iar pentru susţinerea claustrului a oferit ca donaţie moşia din Guruslău. Episcopul şi-ar fi dorit ca tot un călugăr iezuit să preia şi conducerea spirituală a congregaţiei surorilor minorite din Satu Mare, deoarece nu găsea nici un preot laic potrivit pentru această misiune. Conducătorii ordinului au cumpănit dacă să accepte invitaţia sau nu, deoarece se punea problema găsirii persoanelor potrivite pentru realizarea scopurilor episcopului. Pe de altă parte, stabilirea ordinului pe teritoriul Ungariei trebuia organizată cu precauţie, eliminând posibilele inconveniente provocate de antipatia populaţiei. Din acest motiv, generalul ordinului nu a urmărit obţinerea unei confirmări de la împărat, deoarece constituţia absolutistă din 1849 garanta dreptul de stabilire a congregaţiilor autorizate de biserică în spiritul libertăţii religioase. Pentru evaluarea situaţiei au fost trimişi doi călugări: P. Weninger Sándor (egumen) şi P. Polánkay József. Cei doi au ajuns la concluzia că activitatea ordinului în Satu Mare ar trebui demarată în primul rând prin servicii misionare şi prin exerciţii spirituale, iar conducerea seminarului, şi apoi a internatului elevilor de gimnaziu să fie asumată mai târziu. Cei doi delegaţi au constatat că, pentru o eficienţă optimă a activităţii ordinului la Satu Mare, nu era suficientă cunoaşterea limbii germane, fiind necesară inclusiv limba maghiară. în consecinţă, era de dorit cunoaşterea ambelor limbi, sau cel puţin a limbii maghiare la perfecţie. Ar fi fost de folos dacă unul dintre călugări ar vorbi şi limba română. Oricum trebuiau găsiţi călugări buni-oratori, dar era nevoie şi de fraţi mireni. Se remarca posibilitatea confruntării cu o serie de probleme dificile, la care doar persoanele cu adevărat spirituale vor putea face faţă, şi în acest sens era nevoie de astfel de călugări. în ciuda concluziilor acestora, Hám János a considerat apariţia iezuiţilor drept o cale arătată de Cel de Sus: „Dumnezeu vrea stabilirea iezuiţilor în Satu Mare.”22 Astfel, cei doi călugări erau consideraţi membri fondatori ai staţiei sătmărene: Statio Szpthmariensis. Călugării nu s-au confruntat cu nici o reacţie negativă din partea sătmărenilor, care majoritatea erau de religie calvină, poate şi pentru că aceştia nu s-au manifestat public.23 P. Polánkay József şi P. Zimányi vorbeau la perfecţie limba maghiară, ca limbă maternă. Polánkay a devenit director adjunct al seminarului episcopal secundar, iar P. Weininger, care în acel timp nu vorbea încă limba maghiară, ţinea slujba în biserica surorilor, spovedea călugăriţele, desfăşura exerciţii spirituale şi preda religie fetelor de ofiţer, care erau educate de călugăriţe într-o instituţie separată. Ulterior, cei doi călugări au fost transferaţi în Baumgarten, respectiv în Trnava. Documentul de stabilire a ordinului iezuit la Satu Mare a fost semnat până la urmă în 7 iunie 1858, de 22 Petruch A., op. át., p. 295. 23 Ibidem, p. 296. Iezuiţii în Sătmar 37
