Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 27/2. (2011)
A. Istorie-cultură-artă
Ovidiu Mihai Hotca austrieci au fost obligaţi de conjunctura războaielor napoleoniene. Pentru a avea situaţia exactă în 1809 a şi fost ordonată o conscripţie a nobililor armai і şti ”. De remarcat faptul că în anumite localităţi numărul acestor mici nobili se menţine constant decenii la rând sau urmează o linie crescătoare clară şi uşor de urmărit. Aceste localităţi sunt Bixad, Negreşti şi Vama. Spre deosebire de acestea în altele armaliştii apar cu totul sporadic pentru intervale scurte de timp, (1-2 ani) pentru a dispărea pe urmă din nou. Anumite familii de armalişti se menţin de-a lungul deceniilor. în Bixad familiile Finta şi Pop sunt armalişti din tată în fiu, în momentul în care numele Pop dispare, rândurile acestor mici nobili sunt completate cu noi înnobilaţi: Tătar (1722) şi Solomon (1725). în Negreşti familia Pop este cea care se menţine decenii de-a rândul. în Vama este pomenită mai întâi familia Stan, urmează Varga iar apoi Hajdú. In general, o familie de armalişti nu reuşea să se menţină mai mult de două generaţii. Probabil pentru că fie se stingeau căzând în lupte, fie deveneau tot mai săraci şi incapabili să-şi plătească impozitele încât pierdeau şi acea mică sesie ce o aveau. în rândul armaliştilor există diferenţe de avere. între ei se remarcă aceia care reuşeau să se înstărească. De la bun început cei care intrau în rândul lor prin înnobilare erau de regulă mai săraci decât cei mai vechi. Probabil privilegiile ce le aveau îi ajutau totuşi să aibă o oarecare bunăstare. De pildă, Nicolae Solomon din Bixad în 1725, când devine armalist nu avea pământ deloc, pentru ca la un interval de doar câteva luni, în 1726, să aibă o jumătate de sesie. Se pot deosebi între nobilii armalişti în funcţie de avere trei categorii: cei înstăriţi, cei de mijloc şi cei săraci. Un nobil armalist din Oaş se putea considera bogat în comparaţie cu ceilalţi mici nobili atunci când avea două sesii de pământ. în gospodăria lui, ajutat de obicei şi de un fiu, putea avea 1- 2 cai, 2 boi de jug, 2 vaci cu lapte, câţiva purcei, 40-50 de stupi cu albine, în jur de 5 câble de porumb şi 10 de vin. Mai putea să aibă câteva câble de grâu sau de ovăz; câteva oi sau capre, dar nu mai multe de 10. Din pomii din grădină culegea fructe pentru alcool. Uneori mai avea o grădină de zarzavaturi şi legume. Dintre armalişti unii practicau şi meşteşugurile. Un mijlocaş avea o avere mai modestă. Deţinea o sesie de pământ, iar în gospodărie putea avea 1 cal, 1-2 boi, 1-2 vaci, câţiva purcei, 2-3 stupi, 4-5 câble de porumb şi tot atâtea de vin. Nobilul armalist din categoria celor săraci avea puţin pământ: o jumătate de sesie, un sfert de sesie şi chiar deloc. Nu avea vite sau alte animale ci doar câteva câble de porumb. Nobilul armalist era scutit de obligaţiile iobăgeşti. Plătea însă fiscului un impozit după pământul său şi după ceea ce avea în gospodărie: după vite şi după grădină. Impozitul pe pământ era de 5 florini pentru o sesie, dar cifra nu este fixă. în conscripţii suma plătită diferă de la persoană la persoană. Este posibil să fie un abuz al celor ce făceau conscripţiile. Impozitului pe pământ і se adăugau cele pentru cereale, pentru animalele din gospodărie, cele pentru pomii fructiferi şi pentru vie. în aceste condiţii un nobil armalist cu o singură sesie putea ajunge să plătească până la 20 de florini impozit anual. în medie însă cifra este mai mică, în jurul a 7 florini. Cam aceasta este cifra medie pe care o plăteau şi nobilii armalişti din Transilvania, deci situaţia celor din Oaş se putea compara cu a celor din Transilvania. Această categorie socială este bine reprezentată în Oaş. începând cu secolul al XVII-lea, aidoma comitatelor din Transilvania şi Partium, asistăm şi în comitatul Satu Mare la o trecere mai accentuată spre economia alodială, cu toate că baza producţiei de mărfuri agricole a constituit-o, în continuare, gospodăria şi sesia iobăgească. Cererea crescândă de produse pe piaţa internă şi cea externă a impus, în mod firesc, nevoia extinderii rezervei senioriale, sporirii numărului iobagilor şi jelerilor precum şi a sarcinilor feudale la care erau impuşi aceştia. Constituite iniţial prin acte de donaţii, rezervele senioriale sau pământurile alodiale au fost extinse, mai ales, prin răpiri forţate ale sesiilor iobăgeşti fenomen generalizat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi, îndeosebi, în cursul secolului al XVIII-lea. în paralel cu acumulările de pământ are loc şi vânzarea-cumpărarea de iobagi spre a se asigura forţa de muncă necesară exploatării pământului. Importanţa şi valoarea iobagilor a crescut 33 33 B. Dulgău, Raporturi feudale în satele din Ţara Oaşului în secolele XVI-XIX, în, Satu Mare - Studii şi Comunicări,, Satu Mare ,1992-1993, p. 91-106. 16
