Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 27/2. (2011)
B. Etnografie
Irina Liuba Horvat - Vasile Horvat ea un Ioc deosebit în cadrul mobilierului, în ea păstrându-se hainele şi podoabele familiei. Lăzile erau frumos ornamentate prin încrestături de diferite forme. Intre ferestre se afla spaţiul rezervat mesei. De ea sunt legate cele mai importante momente din familie: botezul, nunta, înmormântările. Locuinţa contemporană are cu totul o altă organizare interioară, datorită noilor cerinţe ale vieţii moderne: mai multe încăperi, mobilier diversificat, în funcţie de starea materială a proprietarului. Costumul popular. în reliefarea identităţii unui popor, veşmântul constituie emblema sa de recunoaştere, marca de apartenenţă la un anumit spaţiu cultural, pe care îl identifică şi îl defineşte, fiind un semn distinctiv şi având - alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii - un rol deosebit de important în evidenţierea coordonatelor fundamentale ale specificului etnic. Costumul popular reprezintă o unitate stilistică, care nu exclude, însă, o mare bogăţie şi diversitate de forme ornamentale şi culori. Această unitate de stil a costumului este conferită de utilizarea aceloraşi materii prime în confecţionarea pieselor de port din fibre vegetale (cânepă, bumbac) şi fibre animale (lână). La această unitate a materialului (prelucrat în diferite tehnici, în cadrul gospodăriei ţărăneşti) se adaugă şi unitatea de croi, bazată pe tradiţii şi practici îndelungate, transmise din generaţie în generaţie. Un alt element de unitate a costumului ţărănesc îl constituie decorul discret, amplasat în câmpuri ornamentale bine definite, care subliniază liniile croielii. Pe fondul alb al costumului popular, se detaşează motivele ornamentale dispuse în părţile vizibile: la gura cămăşii, pe mâneci sau pe guler. Un alt element cu funcţie decorativă esenţială, care conferă unitate costumului, îl constituie cromatica (culorile de bază: roşu, negru). Din timpuri străvechi, costumul avea diferite funcţii: practică, de protejare, ocrotire (apărare), rituală, estetică, socială, naţională. Cele mai importante funcţii erau cele de practică şi protejare, fără a diminua, însă, rolul celorlalte (cea de ocrotire, de exemplu: în credinţele populare, cusăturile şi ţesăturile aveau menirea să apere omul de duhuri rele şi ”deochi”). O altă funcţie importantă era cea rituală, care impunea haine noi, nepurtate pentru diferite ritualuri sau obiceiuri (costum de mire/mireasă, haine de înmormântare). Un rol important îl aveau atributele-simbolurile: floarea, cununiţa, culoarea florilor, formele cusăturilor etc. în toate perioadele, costumul a îndeplinit o funcţie socială, prin reglementarea modului de purtare a tuturor hainelor şi influenţa exercitată asupra alegerii materialului din care se confecţionau acestea. în accepţiunea curentă, costumul reprezenta rangul social al individului. Acest lucru se observă în construcţia diferitelor piese, în simbolistica culorilor, a materialului, potenţate de altă funcţie - cea estetică. Ultima funcţie, cea naţională, arată perioada de formare a costumului şi relevă ceea ce este comun în portul popular al unui popor. Portul ruscovenilor are elemente constitutive aproape identice, ca formă, cu cel al tuturor satelor Maramureşului, mai puţin vechea cămaşă (purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei). Numită huţulca, aceasta nu se mai păstrează, excepţie făcând satele ucrainene mai izolate, cum ar fi Poienile de Sub Munte sau Valea Vişeului. Spre deosebire de cămaşa bărbătească, invariabilă în timp, cea femeiască cunoaşte mai multe variante, prima şi cea mai reprezentativă fiind huţulka. Este compusă din două straturi (cel din faţă şi cel din spate), introduse sub un guler îngust, brodat cu fire viu colorate: roşu, negru, albastru etc. Mâneca este legată direct de poale, ornamentată parţial (pe umeri sau pe antebraţ) sau total (pe toată suprafaţa braţului). Manşeta se decora în acord cu gulerul sau cu restul mânecii. La bărbaţi, broderia şi combinaţiile de culori erau mai simple. Un alt tip de cămaşă purtată de femei este cămaşa lungă - dovha sorocika. Cele două stanuri, precum şi mânecile de tip kimono, erau prinse sub un guler îngust, brodat, cu deschizătură în spate. Mâneca se termina cu o manşetă îngustă, brodată, însoţită de un volan. Partea de jos, vizibilă de sub zadii, era decorată cu broderie lucrată manual (cipcă). Cămaşa folosită la ora actuală este rezultatul influenţelor reciproce ale zonelor învecinate din punct de vedere geografic, fără conotaţie etnică. Costumul femeiesc este mai bogat ca număr de piese şi mai diversificat cromatic decât cel bărbătesc. Cămaşa pentru femei este ţesută în casă, la război manual, din pânză de cânepă (pentru zilele de lucru) şi din bumbac (pentru zilele de sărbătoare). în faţă, are un decolteu de formă rectangulară, brodat cu ornamente florale, în culori vii (roşu, verde, albastru), într-o bogată paletă de combinaţii, dovedind fantezia şi talentul femeilor, transmise din generaţie în generaţie. Mânecile sunt trei sferturi sau lungi, terminate cu o manşetă mai largă, încreţită în întregime şi brodată, iar pe margine se completează cu “cipca” (dantelă) cu “coltişori”-znMe. Poalele (fusta din pânză albă, ţesută în casă, peste care se aşează cele două zadii- plate) sunt confecţionate din acelaşi material ca şi cămaşa, mai largi şi încreţite puţin la talie, iar jos, pe 140
