Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 27/2. (2011)
A. Istorie-cultură-artă
Ovidiu Mihai Hotca colecţie, nu poate dobândi semnificaţie globală, dar este interesant de semnalat faptul că, deseori, nobilitatea depăşeşte nucleul familial de bază, soţia şi copii, extinzându-se şi asupra fraţilor şi nepoţilor. Chiar dacă, din punct de vedere statistic, procentele sunt încă nesigure, este cert că evoluţia micii nobilimi române nu se limitează la cadrul politic intern al provinciei. Cei promovaţi în conjunctura tulbure din perioada care leagă secolele se alătură, astfel, armaliştilor mai vechi, care dobândiseră deja un loc distinct în structura militară a Transilvaniei. Aceştia din urmă, prin categoria puşcaşilor, sclopetarilor sau pixidarilor, ajunşi până în postura de gardă princiară, drept pentru care au beneficiat de importante donaţii între 1857 şi 1670, prin comandanţii de cetăţi, plăieşii şi grănicerii din sudul principatului şi prin căpitanii nobililor din zonele cu populaţie de mare preponderenţă românească, s-au menţinut tocmai datorită rolului lor strategic. Faptul că li s-au conferit doar mici privilegii economice şi uneori pentru meritele lor militare au fost recompensaţi doar cu recunoaşteri onorifice a împiedicat constituirea nobililor armalişti într-o categorie înstărită, care să poată formula opţiuni politice proprii sau care să aspire spre un alt mod de viaţă. Dacă în epoca regilor maghiari înnobilările vizau, de fapt reconfirmarea proprietăţilor româneşti, în perioada principatului ele se referă la persoanele cărora li se acordă blazonul, a căror situaţie funciară este, deseori, neglijată. Având o stare materială precară, dar cu o pondere socială consistentă, cei ridicaţi pe baza meritelor militare ajung să îngroaşe mult prea tare sfera nobiliară şi să împovăreze prin aceasta un sistem a cărui funcţionare se axa, în primul rând pe resursele contribuabililor dependenţi. în această situaţie, statul va fi nevoit să-şi reevalueze politica în raport cu nobilimea. Pentm că înnobilările reprezentau calea cea mai simplă de a menţine un spirit combativ în desele confruntări militare desfăşurate, în chip firesc, nu se putea renunţa la ele, dar autoritatea centrală putea să diminueze drepturile ce decurg din statutul acordat. Conform acestei logici, cu cât nobilimea armalistă devine mai numeroasă, cu atât privilegiile sunt mai reduse şi încercările de impunere sunt mai vădite. Măsura a fost cu atât mai necesară cu cât în această zonă a Europei, păturile privilegiate mici şi mijlocii atinseseră o densitate care nu era depăşită decât în Castilia sau în ţinuturile polone25. Deteriorarea permanentă a statutului micii nobilimi era însoţită de frecvente reconsiderări ale diplomelor acordate. Dieta de la Alba-Iulia hotăra, în 1630, ca diplomele conferite de Ecaterina de Brandenburg să fie recunoscute numai dacă purtau contrasemnătura lui Ştefan Bethlen. Tot în acelaşi an, legea XXX stabilea ca înnobilările să nu se facă fără propunerea a cel puţin trei consilieri sau a comitatelor şi ele să vizeze doar cetăţenii principatului. Gheorghe Rákóczy I decidea, la 1631, ca diplomele publicate în Dietă să fie valabile numai dacă se publică şi în comitate sau scaune; în 1659, au fost anulate diplomele emise de Gheorghe Rákóczy al II-lea după anul 1657, deci după alegerea lui Francisc Rheei ca principe, iar în 1660-1661, Dieta anula donaţiile făcute de Acaţiu Barcsaz, fără a-і degrada pe cei recompensaţi din calitatea lor de armalişti. Ultima măsură era reconfirmată de Dieta din 168426. înnobilarea lor nu a avut un caracter constant, ci s-a efectuat în puseuri determinate de participările la războaie sau de dorinţa principilor de a-şi asigura un ataşament militar sporit, în momentele în care puterea lor devenea nesigură. Ca perioade de vârf în acordarea donaţiilor şi privilegiilor, se pot enumera anii 1578, 1650, 1656, 1659, 1662, 1663, 1664 sau 1670 când principii Cristofor Báthory, Gheorghe Rákóczy, Acaţiu Barcsay sau Mihai Apafi au considerat că mica nobilime le va consolida statutul intern sau le va susţine proiectele externe. Presiunile sociale asupra armaliştilor români, mai vechi sau mai noi, ajung într-o fază de acalmie la debutul secolului al XVIII-lea, autoritatea centrală fiind prinsă în complexele acţiuni care vizau cristalizarea noului regim şi lichidarea opoziţiei stărilor. Ele se vor relua însă, cu intensitate sporită, la scurtă vreme după ce habsburgii şi-au conturat în zonă propriul sistem politic şi juridic, care părea croit după cel tradiţional, însă, în esenţă, urmărea diminuarea sferelor locale de putere. Interferenţa între interesele Stărilor şi cele ale imperiului, a dus, în cele din urmă, la continuarea unei politici paradoxale în raport cu mica nobilime. Curtea vieneză a încercat să spargă 25 R. Câmpeanu, op. cit., p. 74-78. 26 Ibidem. 14
