Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 27/2. (2011)
A. Istorie-cultură-artă
Societatea în Ţara Oaşului la începutul modernităţii Magyar statisztikai dădea pentru întregul comitat Satu Mare cifra de 16 nobili. Probabil că în rândul acestor nemeşi conscriptorul de atunci nu a inclus micii proprietari cum au fost probabil Totăr, Polynai, Bălyka. La nivelul comitatului cifra creşte foarte mult în doar 5 ani. Numărul nobililor ajunge până în anul 1720 la 78, ceea ce relevă fluctuaţii destul de mari a numărului nobililor în intervale scurte de timp. în anul 1711 mai apare menţionată familia Mikolay. Aceasta deţinea posesiuni în Bixad, Boineşti, Cămârzana, Călineşti, Negreşti, Prilog, Remetea, Racşa, Târşolţ şi Vama19. Localitatea Număr de familii ce deţin proprietăţi Bixad 6 Boineşti 6 Cămârzana 7 Călineşti 5 Negreşti 9 Racşa 8 Remetea 4 Trip 4 Tur 11 Târşolţ 12 Un aspect demn de menţionat este fărâmiţarea foarte accentuată a moşiilor. O localitate aparţine uneori unui număr de peste 10 familii nobiliare. Urma însă de multe ori, o nouă împărţire în interiorul familiei, între fraţi. De pildă, din familia Horváth, la 1703, existau doi stăpâni de pământ: Ádám şi Gáspár20. în 1703, situaţia se prezenta astfel21: Nu toţi nobilii erau mari proprietari, existau şi nobili săraci, astfel o categorie a micii nobilimi a constituit-o nobilimea armalistă. Ea s-a format începând din secolul al XVI-lea, dezvoltându-se mult în secolul al XVII-lea prin înnobilarea de către principi a unor elemente valoroase din cadrul ţărănimii libere şi orăşenimii. Această înnobilare constă în acordarea de blazoane, adică armalia22. Acest sistem al promovării pe baza meritelor militare a fost preluat din lumea germană23. "Nobilii cu blazoane" nu posedau domenii feudale şi în consecinţă nici iobagi. Faptul că erau totuşi nobili îi scutea de anumite obligaţii fiscale24. Prin urmare, ţărănimea liberă aspiră să acceadă în rândul micii nobilimi. De la Ferdinand I la Ferdinand al Il-lea şi de la Ecaterina de Brandenburg la Acaţiu Barcsay, în diplome eliberate pe teritoriile Transilvaniei, Slovaciei, Cehiei, Poloniei, Ungariei sau Austriei, cei ce deţineau titlul princiar au îngroşat în mod constant pătura armalistă, cu un procent semnificativ de ţărănime românească. Spre exemplu, în cele doua volume de cataloage heraldice întocmite de Sándor Imre, dintr-un total de 291 de diplome care conţin 1.848 de nume, peste 300 de nume par a fi româneşti, ceea ce reprezintă aproximativ 17 % dintr-o nobilime de merit militar, de pe un spaţiu mai mare decât cel transilvănean. Desigur, procentul este de mare relativitate, pentru că lucrarea amintită acoperă doar o mică parte din înnobilările făcute şi, aşa după cum s-a mai menţionat şi în cazul Magyar Sztatistikai Közlemények, printre purtătorii numelor maghiare se pot afla mulţi români. Colecţia de diplome a Muzeului Naţional din Ungaria cuprinde 296 de acte de nobilitate semnate de Leopold I, Iosif al Il-lea sau Carol al Vl-lea între 1699 şi 1716, din conţinutul cărora reiese că armaliştii români reprezintă o componentă consistentă a nobilimii de merit militar din spaţiul Ungariei şi Transilvaniei, alături de armaliştii maghiari, sârbi, slovaci sau ruteni. Utilizând tot criteriul numelui, din cele 196 de diplome, 23 ar putea fi considerate ca referindu-se la familii româneşti, deci aproximativ 8% din total. Exemplul, legat de o singură 19 A.N.D.J.C., Fond P.S.M., Acta P.P., cutia 47, (acte nenumerotate), f. 163, conscripţia pe domeniul nobilului G. Mikolay din anul 1711. 20 A.N.D.J.C., Fond P.S.M., Acta P.P., cutia 58, (acte nenumerotate), conscripţia iobagilor fugari din plasa Baia-Mare realizată în 1722. 21 Ibidem-, 22 Ovidiu Sachelarie şi N. Stoicescu, Instituţii feudale din Ţările Române, Bucureşti, 1988, p. 24-25. 23 R. Câmpeanu, Elitele româneşti din Transivania veacului al XVIII-lea, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 74-78. 24 Ovid. Sachelarie şi N. Stoicescu, op.cit., p. 24-25. 13
