Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Diana légár Cât de importantă era apartenenţa la un neam pentru prestigiul social al nobilimii secolelor XIII-XIV, ne-o spun cronicile acelor veacuri. începând cu Anonymus, cronicarii reiau şi lărgesc lista personajelor nobile contemporane lor care descind din elita triburilor descălecătoare. Simon de Kéza ajunge, la sfârşitul secolului al XlII-lea, să vadă faptele istorice ale înaintaşilor ca pe un act al comunităţii, şi nu al unor eroi individuali17. Astfel, prestigiul strămoşilor este transferat întregii nobilimi contemporane lui. Ceea ce trebuie remarcat în aceste cronici este, de bună seamă, formarea unei ideologii proprii nobilimii medievale mijlocii din regatul maghiar, care refuză treptat să recunoască superioritatea prestigiului aristocraţiei, creându-şi propria imagine istorică. Fără îndoială că descendenţa de neam conferă un statut aparte, care devine, în secolul al XlII-lea, şi o chestiune legată de modă. în documente sunt menţionate nu doar neamuri nobiliare, ci şi neamuri de iobagi de cetate18. Este demn de remarcat în acest sens şi cazul unor nobili croaţi mărunţi care, la jumătatea secolului al XIV-lea, îşi revendicau descendenţa din lupanii care semnaseră tratatul cu regele Ungariei în jurul anului 1100, odată cu încorporarea Croaţiei în regatul maghiar19. Probabil cel mai important rol al neamului este, în secolele XIII-XIV, cel juridic, şi în cadrul acestuia sistemul legal de moştenire a pământului. Patrilinearitatea nu era unită doar de descendenţa din strămoşul comun, ci şi de proprietatea moştenită20. Cu alte cuvinte, importanţa legăturilor de neam în cadrul sistemului juridic al dreptului de proprietate devine una fundamentală. în Ungaria medievală, pământul nu avea acelaşi statut. Diferenţierea între proprietatea ancestrală, aflată sub incidenţa dreptului comun al rudelor colaterale, şi cea dobândită individual, prin donaţie regală, cel mai adesea ca urmare a unor fapte de vitejie, este menţionată pentru prima dată în legile regelui Coloman: Orice posesiune donată de Sfântul Ştefan21 va fi atribuită oricărui succesor sau moştenitor, în ordinea naturală. Dar posesiunile donate de alţi regi vor trece de la tată la fiu, iar în absenţa fiilor vor fi moştenite de fratele tatălui, iar la moartea acestuia fiii săi nu pot fi lipsiţi de moştenire. Dacă numitul unchi nu există, moştenirea va reveni regelui22. Deşi specialiştii se îndoiesc că legile timpurii, preluate în mare măsură din documente asemănătoare france sau bavareze, reflectă situaţia reală a societăţii din Ungaria medievală, cel puţin în acest caz distincţia merită a fi reţinută, deoarece ea devine evidentă mai tâziu, odată cu creşterea numărului documentelor descriptive. în altă ordine de idei, începând cu legea regelui Coloman, pot fi urmărite punctual numeroasele schimbări prin care trece legislaţia legată de moştenire în regatul maghiar medieval, în strânsă legătură cu transformările sociale, mai ales cele legate de neam. Punctul de pornire îl constituie observaţia pertinentă a lui Martyn Rady, potrivit căreia proprietatea imobilă se afla, în Ungaria medievală, sub incidenţa a trei drepturi: cel regal, înrădăcinat în concepţia identităţii dintre stat şi suveran, cel individual şi cel al neamului23. Cele trei interese opuse se află într-o perpetuă concurenţă, iar modificarea proporţiei în care ele sunt satisfăcute la uri moment dat se află într-o strânsă interdependenţă cu evoluţia unor fenomene sociale şi a legislaţiei cu privire la moştenire. 17 Mai pe larg, vezi Simon de Kéza, Gesta Hungarorum, în „Scriptores rerum Hungaricarum”, voi. 1, ed. Emericus Szentpéteri, Budapest, 1999. 18 Kubinyi 1995, p. 1411. 19 Rady 2000, p. 24. 20 Fügedi 1982, p. 29. ■' Prin donaţiile Sfântului Ştefan se înţelege, în cazul de faţă, orice proprietate stăpânită de neam din vremuri imemoriale. '* Possessio quelibet a sancto Stephano data, humane successionis quoslibet contingat successores vel heredes. Possessio verő ab aliis regibus data de patre descendat at filium, qui si defuerint, succedat germanus, cuius filii etiam post mortem illius non exheredentur. Germanus autem predictus si non inveniatur, regi hereditas deputetur. Bak 1999, p. 26. 23 Rady 2000, p. 98. 14
