Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)
A. Istorie
Consideraţii privind primul val de recrutare SS din 1942 în judeţul Satu Mare aceste încercări, scopul fiind publicarea în mai multe volume a surselor arhivistice referitoare la această perioadă.1' în urma celor menţionate mai sus, reies lacunele publicaţiilor apărute până astăzi, rezultate din pregătirea deficitară a autorilor, respectiv din cercetările nesistematice (ne referim mai ales la publicaţii apărute la nivel local). în scopul continuării cercetărilor, ar fi nevoie de includerea unor noi grupuri de surse, mai ales a celor produse local.11 12 Dintre acestea ar fi foarte importantă studierea sistematică a materialelor prefecturilor locale.13 O altă sursă decisivă ar fi arhiva Episcopiei romanocatolice de Satu Mare, care a fost deschisă cercetării abia în ultimii ani. Acest aspect ar fi important şi pentru că episcopia a avut influenţa cea mai importantă asupra şvabilor, populaţie catolică foarte religioasă. De asemenea, elementul cheie al regermanizării, şcoala, depindea şi ea în cea mai mare parte de episcopie, prin preponderenţa şcolilor ecleziastice. Ca surse noi, ar putea fi tratate História Domus ale diferitelor parohii din satele şvăbeşti, documente care ar oglindi conflictele cotidiene din aceste sate.14 Un alt pas ar fi studierea sistematică a presei apărute la nivel local, şvabii sătmăreni beneficiind de un cotidian în perioada interbelică, numit „Deutsche Schwabenpost”. într-o fază următoare, arhiva ambasadei germane din Timişoara trebuie şi ea cercetată. Acest aspect ar fi important deoarece procesul de regermanizare din Satu Mare a fost iniţiat de şvabii bănăţeni, iar susţinerea - mai ales materială - a mişcării de către Germania s-a realizat prin ambasada respectivă. Şvabii sătmăreni în perioada interbelică Primii colonişti şvabi au sosit în judeţul Satu Mare în prima parte a secolului al XVIII-lea. Iniţiatorul procesului a fost Károlyi Sándor, familiile şvăbeşti originare din diferitele părţi ale Germaniei sosind la chemarea sa. Primii colonişti au ajuns în 1712, dar stabilizarea populaţiei s-a desfăşurat în mai multe etape şi nu s-a încheiat decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea. La sosire, familiile au primit teren şi loc pentru casă, diferite privilegii legate mai ales de impozite, încercări prin care se dorea atragerea acestora.15 în cursul procesului de colonizare au sosit în jur de 8000 de familii, aşezate în 31 de localităţi.16 Satele locuite şi de şvabi pot fi împărţite, din punct de vedere al aşezării geografice, în 4 grupuri. Grupul din jurul Careiului (11 sate) este cel mai numeros, urmat de grupul din jurul Ardudului, format din 6 sate. între cele două se afla grupul Moftinu Mare (4 sate). Cel mai mic este grupul de sate din jurul Tăşnadului, format din 3 localităţi. Celelalte aşezări sunt aşezate sporadic pe teritoriul judeţului.17 La sosirea lor, şvabii nu au fondat nici un sat nou, completând populaţia unor aşezări deja existente, sau colonizând sate depopulate. Astfel, majoritatea şvabilor au fost aşezaţi în localităţi germane asupra culturii celorlaltor etnii din regiune. - Materielle und geistige Volkskultur des Oberen Theißbeckens. Einfluss der deutschen Bevölkerung auf die anderen Ethnien der Region, red. Viorel Ciubotă-Hans Gehl, Satu Mare- Tübingen, 2003. 11 Numele programului: Şvabii sătmăreni în perioada interbelică - o minoritate în jocul intereselor naţionale concurente 1918-1940. Până la realizarea studiului (aprilie 2008) nu a apărut nici o publicaţie. 12 în cadrul cercetărilor coordonate de Muzeul Judeţean Satu Mare şi Institutul de Istorie şi Geografie Regională a Şvabilor Dunăreni din Tübingen, au fost cercetate în primul rând arhivele militare din Piteşti, Bucureşti, şi Sibiu. 13 Plasa Cărei, şi prin aceasta majoritatea şvabilor sătmăreni aparţineau în perioada interbelică de judeţul Sălaj. Astfel, sursele referitoare la ei sunt păstrate la Zalău, la Direcţia Judeţeană Sălaj a Arhivelor Naţionale. 14 Includerea acestui grup de surse este îngreunată de faptul că populaţia şvabă a dispărut din multe localităţi, astfel că parohiile catolice au fost desfiinţate, iar sursele distruse. Pe de altă parte, centralizarea acestor surse în arhiva episcopală nu a avut loc, astfel că ele sunt păstrate la diferite parohii. 15 La începutul procesului de regermanizare, guvernul maghiar îi acuza pe şvabi că şi-au părăsit ţara fugind de foamete şi sărăcie şi au ajuns în condiţii mult mai bune, primind chiar privilegii. în schimbul acestora, guvernul cerea loialitate, care la începutul secolului al XX-lea însemna de fapt asimilarea. Pentru punctul de vedere al guvernului maghiar, vezi: Tilkovszky Lórándt- Weidinger Melinda: Magyar memorandum és német válasz. A Duna-medencei kisebbségi problémákról, 1931, in. Századok 2003/6. Acuzaţiile nu corespund istoriei şi au fost făcute în scopul propagandei guvernamentale, care dorea să afirme că în Ungaria se trăia mai bine decât în statele succesorale. Imaginea ideală prezentată de guvern este în contrast cu faptele, fiindcă multe familii au fugit, împinse de sărăcie, din satele în care au fost aduse. 16 Boros Ernő, „ Volt mindenünk..., p. 5. 17Ernst Hauler, Istoria nemţilor..., p. 46-47. 225
